Mă-nchin la frumusețea-i, ce-i natura,
Fără perfectă simetrie, un tot anarhic;
Copacii nu-s pătrați, nici tril dulceag-sarcastic..
E totul inedit, un altfel, ca aventura.
Parcă nici nu-mi revin cum de nu-i ternă
Cu tulpinile ei strâmbe.. fără șefi pe tronuri,
Cu prea mult verde-nfipt în cafeniu de tonuri
Și albastrul clar de vis.. privit din cap pe pernă..
Dulceața-i din salivele de infime gâze
Și far din licurici e, se arzând de amor
Și, chiar de fier de are, pana-i este zbor..
E-o creatoare eternă, fabrică de muze.
Nici apele grăbite-n valuri, repezi spume,
Nu-s mereu clare și nici drepte linii.
Pădurile-n stejari sau chiparoși sau pinii,
Nu-s țambre șlefuite.. Alb nu-i omăt pe culme.
Și oceanele-s prea mari, nici blânde, line,
Cum nici pe cer nu-s nori tăiați în forme fixe.
Până și sori și lună-s pierderi în eclipse..
E-apoteoza-n haos.. și nici nu intervine.
Cum oare din pământ face bujori și roze,
Dar și ciulini, otrăvuri, din mucegaiuri leacuri..
Și-o venerăm oricum, defectele-i sunt fleacuri;
Cutremure, tsunami, sunt doar.. metamorfoze.
Și munții-s reci, hidoși de roca gri și sumbră;
Nu-s piramide-n colțuri și laturi îs inegale.
Nici păsări nu-și respectă mereu la fel escale
Și până și imagini avem mereu cu umbră.
E peste-nchipuire cum crima-i preaslăvită
În ierarhia morții, iar viața și-o croiește
Neînțelegând selecții; slabii nu-și ocrotește!
Benevolat, noi vrem să-i învățăm, ispită?!.
De ce-i slăvim mereu perfida-i armonie
Când totul se consumă unul pe altu-n rând
Și ne creăm tipare, ‘n artificial crezând..
Vrem s-o învățăm supremul.. cum trebuie să fie?!?.
Și-atunci s-o copiem mărunt și-n anvergură,
În clone de talent, culori „neîntâlnite”..!?
Ori muzică-i suntem și cărțile ispite?!
Cu drept ne invocăm top-ego de natură?!?.
Așa cum e, cum sunt, mi-e dor de EA mereu;
Zvârlit, un cromozom cu genele-ntr-un Y,
Ales să pic român, nu spaniol, nici grec..
Călătorind hai-hui, pe neștiut traseu..
L-așa sublim colos, ce viața-mi dă, îmi fură,
Sunt un melanj pierdut de calități-defecte;
Un handicap de rând printre pieiri perfecte..
Sunt tot un imperfect.. Căci sunt și eu, natură!
16. 06. 2011
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra naturii, cu imperfecțiunile și frumusețea ei anarhică. Vorbitorul își exprimă venerația pentru natură, acceptând atât aspectele pozitive, cât și cele negative, recunoscând că și el însuși este o parte imperfectă a acesteia.