N-ar fi mai bine de-am da viață la părinți, în locul la copii?
Și-ar fi câștig de înțelepciune și moșteniri nu ar mai fi,
iar dragostea profundă ar fi, căci s-ar întoarce-n început
și trup din carne n-ar mai fi; s-ar modela arzând, iar lut?!
Cât de deștepți am fi din nou, aproape iar de rădăcini,
sădite-n cast meleag curat; când nu erau deloc „străini”
și trăiam toți din cinste pură, cuvântul era doar limbaj,
la împărțire dreaptă, rupt… Sacri, credinței apanaj!
Eram „trecut” de mult, mulțime, din care „bun” se selecta,
rămânând pururi o câtime… Și lumea nu s-ar înșela
și-am fi fost iar; întâi Messie, apoi am fi fost sfinți și zei,
timp de Univers, o seminție… Eram pe aștrii! Dumnezei!…
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea inversării rolurilor parentale, sugerând că ar fi benefic să dăm viață părinților, nu copiilor, pentru a câștiga înțelepciune și a ne întoarce la origini. Sugerează o reîntoarcere la o stare primordială de puritate și divinitate.