Ar fi esență multă în acest iubit popor,
Cum timpu-i chintesență de alean, nespusul dor.
E plin de oameni buni, de caste, vii Mesii,
De apostoli… Să-i răzbuni pe toți, să-i reînvii!
Este deștept poporu-mi și eu sunt doar fărâmă
Și-ncerc ca și pe mine să-l scot din greu, minciună!
Și-i cald și omenos, credincios surghiunitul…
Neputincios ‘n milenii i-e sufletu-mi, iubitul!
Profundu-i greu la văz, că acela ce muncește
Cu cap plecat timp n-are; de grâu, de-ovăz spetește
Să țină din fiertură o spumă gri-murdară,
În loc s-o arunce c-ură și să-și salveze țară?!.
Și genii are, atleți, popor ce nu-i cântat,
Mințit că-i înțeles, că-i greu!… Doar la votat
Evlavios naiv, cinstit se dă cu totul,
Neștiind că-i va fi luat parşiv; născut și mortul!?.
Căci asta-i ce-a rămas din ce încă e-al lui,
Fiindcă pământ i-au dat… un „tun”; de mort să pui!
Că n-are să-l muncească, bătrân și fără stare
Și-atunci sunt „colectivi” să-l ia… Să nu-l mai..”are”!.
Nici bun de gură nu-i și i-au sărit doar țambre,
De gâlcevari haihui ce stau putori prin „chambre”
Și-l judecă pe el, că nu-i-ndeajuns, nu face;
Deci biruri doar să aibă, de muls e… Să-l dezbrace!.
I-au luat povești că zâne avea… și avea și Rege
Și hoții-mpălătiți din jilțuri zic că-s lege,
Ce-o strâmbă-n punga lor să-și facă dinastie,
S-aibă popor ce vrea… Regat de țigănie?!?.
Păcat că Dumnezeu, oh, nu ne dă cu carul
Din heleșteul plin, popor să-și ia paharul,
Să-nchine crez că bine-i va fi cândva, o zi;
Nu lui, rând nu-i mai vine… Să roage la copii!.
Stând în genunchi plecat, popor mă-nchin la tine
Să ridici fruntea sus și tu să spui ce-i bine!
Cu barda c-altădată să dai, nu să omori…
Doar să te-aduni iar gloată, că-i știi… Și să-i dobori!.
Din slaba-ți cârcă, otreapă să-i faci… legați cu sfori!!!
Sensul versurilor
Piesa este un strigăt de durere și un apel la trezirea poporului român, care este văzut ca fiind exploatat și mințit. Autorul își exprimă dezamăgirea față de situația actuală, dar și speranța într-o viitoare schimbare.