Cu fiecare clipă e-n tot, cotidian,
lipit într-un decor, cu acţibild se confundând,
simţit carne din spaţiu, întreg într-o cutumă
uitată cum n-ar fi, ca timp fără liman
ce-l doar percepem, este.. nesimţit, că-i trecând;
doar îl contând avut, fărâmă cu fărâmă.
E-ascultător ce umple, ce-ar fi gol de n-ar fi,
insesizabil dacă-i, cum n-ar fi dacă nu-i,
plămădind veşnic lucruri, ce credem de la sine
uitate-n timp de când, nici chip nu i-am zări..
De cât de gravă-i lipsa nici gândul nu ţi-l pui
de-i umbră de-ndoială de-un final, care vine?!..
Se cască vid, tăcere, un straniu de speranţă,
chiar de ştiam cu toţii că-s veşnic dispariţii
sau transformări, iluzii de alienat dureri,
repetitiv în zile, nopţi, luni, dând tot creanţă,
cerşind prin rugăciune ca sfinte repartiţii,
în dar.. Un iramplasabil ce nu mai e.. de ieri!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii efemere a existenței și a pierderii inevitabile. Vorbește despre cum lucrurile și momentele dispar, lăsând un gol în urmă, și despre căutarea unui sens în fața acestei realități.