Vi s-a-ntâmplat să plângeți după vechi,
Să nu iubiți răceala noului, dorind străvechi?
Priviți cu jind fotografii alb-negre, gri?
Vă-ntoarceți frica-n locuri unde-ați retrăi?
Repudiați pereții-n sticlă, fumurii,
Unde se prăvălesc bolți albe, azurii?
Visați la bejul-brun din alte timpuri?
Petreceți timp „feed back”, de anotimpuri?
Vă așezați pe bancă-n parc, pe bulevard,
S-atingeți neștiuta lemnului esență de bastard,
Să-i rupeți din vopseaua strâmbă, decojită
De multe treceri, așezări… suspine de iubită?
Vă plecați capul la căsuța la bunici,
Să-i treceți prag cu trup și gând lăsate aici,
Pe o măsuță fără lustru, de rupturi tocită?
Revedeți blânda cocârjată, mult muncită?
Sau poate-s singurul pierdut, lăsat de timp
Să baladez realu-n virtual, din vreun Olimp,
Uitat de modernism… Sunt o relicvă, o sușă;
Paiața ceruită de la anticari, prozaica păpușă?!
Sunt eu din lemn făcut, să n-am rugină,
Lucios de lustru, un desprăfuit, s-am timp patină
De vechi, cu gând mereu plecat în urmă…
Să fiu eu singur… cel ce s-a pierdut de turmă?!?
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de nostalgie și dorință pentru trecut. Vorbitorul se simte deconectat de prezent și caută consolare în amintiri și locuri familiare, simțindu-se ca o relicvă uitată de modernitate.