Am gândul dus la frumuseți,
Ce se ascund nopțile-n case;
Ori de-ntuneric sunt fricoase?..
Sau, sunt promise la băieți?!.
Fuioare fine mici, adulte,
Dispar treptat în miez de-amurg..
Le-aș urmări unde se scurg,
Da-s obosit și sunt prea multe.
Rămân visând cum se petrec;
Ce norocoși le strâng în brațe?..
Ah, de-ar fi ele doar paiațe
De-un circ și eu.. cercopitec!..
.. Să mă alerge în manej,
Să le fac patul din arenă,
Să le fiu cric, ca o antenă..
Să fiu, eu, funia de vrej!..
Le văd a doua zi în zori;
Erau ca seara, din ‘nainte,
Chiar mai frumoase, n-am cuvinte..
Cu ochi mai vii, surâzători.
De ce lumea nu exersează
O, pururi, dragoste.. Mereu
Amor să facă, căci nu-i greu..
Precis, iubirea nu uzează!!!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință puternică și o idealizare a frumuseții feminine, văzută ca ceva misterios și inaccesibil. Naratorul visează la o lume în care iubirea este omniprezentă și neîngrădită.