E-un 5 noiembrie-nspr-un sfârșit de an,
Ce nu și-a dat obol de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp,
Pentru-un colos de zeu, un Adrian.
E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10,
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis, ce-i Păunescu.
Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean,
‘Nspre mii de nimeni ce-l lovesc talazuri,
Tot țărmurindu-l și-i creând necazuri,
La sufletu-mi din suflet, Adrian.
Mă zbucium să-l păstrez în gând alpestru,
De ochi ce mă priveau prin recitaluri,
Când versuri mă-ncântau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.
Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Și n-am puterea să-l întorc și nici să-i scriu,
Nu pot să-l iau de mână să-l reînviu
Și-l pierd într-un week-end, pe Adrian.
Am inima o vioară de la Porumbescu,
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple,
Lumea nu are ce să mai întâmple,
Să merite mai mult de-nalt, de Păunescu.
Bucată ruptă-i de la țara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea,
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim… și Prut și Adrian.
Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte neuitată… Păunescu.
Țineți-vă, să nu rămâneți van
Cum sunteți azi, doar simpli impostori,
De nu veți recunoaște-n timp valori,
Continuând să renegați, un Adrian.
Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic,
Căci nu-l mai am profet, nici înțelept,
Pe Păunescu Adrian, mii inimi de poet,
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.
Și nu uitați, c-o să vă fie dor
De-un chip de basarab, de-un neam întreg,
Minte și gând sublim și nu-nțeleg
De nu vă vreți prin el popor nemuritor.
Adrian Păunescu nu-i blestem,
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o țară care-și pierde zilnic stemă,
Făcând-o fără el un recviem!
PS..
Etern voi venera pe-al meu maestru,
Misterul pur de-uman, în amestec cu talent,
Poetul implicat în veșnicul prezent,
Rămas fără de trup, un nume… Păunescu.
05. 11. 2010
dinspre Montreal
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus poetului Adrian Păunescu, exprimând dorul și regretul față de pierderea sa. Autorul se simte orfan și neputincios în fața acestei absențe, venerând memoria maestrului și criticând pe cei care nu-i recunosc valoarea.