Gândul improvizează astăzi… ieri,
teleportând o adiere de trecut
c-o aromă de melancolie,
ce-o atingi cum pe un nor de puf
îmiresmat în iasomie,
cu îngeri,
ce nu-i știi de-au dispărut
și-ți verși un inutil năduf
pe timp, extremul inamic,
ce nu se adaptează-n niciun fel;
este-un impudic gol de caracter,
infatuat, doar dând sentințe
cu fiecare pas, tac-tic
și n-are gust, nici preferințe…
E singurul model
ce nu acceptă niciun „cer”,
chiar de-ar fi rugă,
veșnică, ce fiecare-ndrugă,
sperând că-ți va răspunde „fair”…
Te scalzi de-un aer de-altădat’,
rămâi cu ochii ficși,
crezi în visat…
„Atunci”… exiști!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra puterii gândului de a ne transporta în trecut, într-o stare de melancolie dulce-amăruie. Timpul este văzut ca un inamic implacabil, iar refugiul în amintiri și visare devine o formă de existență.