De ce mi-e tristă fiecare toamnă,
Bătut cu vânt în picuri și cu frunze,
Spălat cu ploi de tot ce-avusesem muze
Pe-ascuns.. De ce mă-ndrept, încet, spre iarnă?.
Se moare fizic timpul, anual
Mă păcălind că-i doar moral, un ciclu;
Pierzându-mă perpetuu-ntr-un periplu,
Fără de-ntors.. În solul de fundal.
Mă pierd din mine într-un melancolic
La trist repetitiv de Nou de An;
Un mincinos, că ce-i trecut e van,
Pentru un miez de noapte.. Euforic.
Toamnă-s încă în culori de foi,
Ce-s întrupări de suflete scadente
De vieți pierdute, sau intermitente..
Prescrisele de Dumnezeul.. Dintre noi.
Mi-e toamna una singură și-i scurtă
În timp, mai scurt.. de când eram copil
Și-i fără-ntors; mi-e veșnicul exil
Cu apa vieții.. Ce definitiv se zvântă!.
M-am prins în jocul recapitulării
De anotimpuri, ce-am în inventar;
Sunt reciclat cu fericirea, dată-n dar
De visul minții de-a răpi clipe uitării..
.. Dar din păcate tot rămâne vis,
Fără întoarcere reală înapoi;
E toamna-mi colorată printre voi,
Dintr-un contract.. Cu viața-n compromis.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o melancolie profundă față de trecerea timpului și pierderea tinereții. Naratorul se simte prins într-un ciclu repetitiv de amintiri și regrete, incapabil să se întoarcă în trecut și împăcat cu ideea unui viitor incert.