Se unduie grâul ca marea,
Îl păzește o paiață hâdă;
E c-un sacou și c-o bermudă
Frângând de rectiliniu zarea.
E-un drum de car la zece metri
Cu o fântână cu găleată;
La ce-o servi că n-are apă..
E chiar comuna Valea Pietrii.
E miros rău de bălegar..
Sătean mergând în birt se pierde..
Șoseaua nu e gri, e verde..
Căruț-o trage.. un măgar.
Sunt păsări multe afară-n stradă;
Găini cu gâște, multe rațe..
Femei stau în cruciș de brațe
Pe bănci, la porți, ca tot să vadă.
Sunt multe case ponosite
Cu pereți strâmbi de la chirpici;
Sunt stil vagon, sunt toate mici
Și-au gard din lemne zdrențuite.
Văd mai în „Centru” o casă mare..
În față scrie.. „Primărie”!
Culoarea-i veselă, zglobie..
Mașini sunt două!.. Pază mare!?.
.. Și are două uși nu una
Cu lacăte-n amiaza mare;
„Poliție”-i scris în culoare..
Au zăvorât.. toată Comuna!?!
Sensul versurilor
Piesa descrie o imagine dezolantă a unei comune românești, cu elemente pitorești, dar și cu semne de decădere și stagnare. Contrastul dintre aparența veselă a primăriei și realitatea unei comunități închise și neglijate subliniază o critică subtilă a administrației locale.