Îi vezi trecând încet, tot mai încet, agale;
Fac pașii tot mai mici c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenți sunt, totul doar un gând.
Se țin într-un toiag, se-ndoaie din șale.
Sunt prea albiți de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscățivi, firavi că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni că nu-i cunoaște încă;
Nici tinerii ce trec, copii ce n-au trecut.
Se țin firavi de mână – de au pe cin’ să țină –
Vorbesc șoptit și-adesea înclină cap s-asculte.
Vorbesc despre nepoți – c-au subiecte multe –
Se-ntreabă: „Când s-aștepte, c-o fată au să vină?”.
Și-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit.
Ce le-a rămas e-n casă; copii și-au prevenit
Să-și ia ce-au adunat căci „sunt săraci și n-au…”.
Se-ntorc la casa mică, curată, cu pridvor.
E-n plin oraș cu curte și cu garaj la stradă.
Ce-i gol de amintiri, călătorii, sau treabă;
Mașina-i la fier vechi căci oricum mâine mor.
Se așează-ncet la masă și scot album să-l vadă;
Sunt poze de-ale lor din timp nemăsurat,
Au și părinții acolo, le-au ros de-atât uitat.
Se-ntreabă cu mult tâlc de-apucă iar zăpadă…?!.
Căci e ajun de an înainte de Crăciun
Și sunt tot mai slăbiți și An Nou e departe.
Sunt împăcați cu gândul… „La toți au făcut parte…?”
… Vor fi și ei de mâine, o poză de album..
28.06.2010
Sensul versurilor
Piesa descrie viața simplă și contemplativă a unor bătrâni, împăcați cu trecerea timpului și cu amintirile adunate. Ei se pregătesc de final, lăsând în urmă o moștenire modestă, dar plină de sens.