Se-mbracă într-o cutumă anuală
Și se goleşte tocmai când i-e frig,
Uitând de toamna timpului de şcoală,
Cu pui de puf, ce-ncercă-n zbor câştig.
Un cuplu de codate gri se joacă
În dragostea fugară prin umbrar,
Ferice pentr-o gazdă fără plată,
La veveriţe, ce-şi adună inventar.
E globul pământesc, rotund şi falnic,
Cu verdele plămân de clorofilă,
Adus lăstar lângă oraşul jalnic..
Acum străjer, pierdut lângă o vilă.
S-a rupt de greutăţi o iarnă cruntă,
Lăsat de unul singur sub „verglace”;
S-a vindecat şi-i pregătit de nuntă
La cuplul jucăuş, fidel rămas.
L-am părăsit fără motiv, un nestatornic,
Pe el şi casă şi-o întreagă ţară,
Crezând că-ntoarcerea-n pământul dornic,
Va vindeca suspinul de vioară..
Stă-n curte-n faţa casei, maiestuos;
O minge-n foşnet verde uriaşă,
Cu sevă-n sirop pur de zahăr tos..
Pădure-ntreagă-n plin oraş, acasă.
Stă pe-un stativ şi-i prins cu rădăcini
Ca pe-o catedră, ‘n mândru exponat;
Simbol de-o ţară ape şi grădini..
Ce cântă frunza-n imn de unicat!
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de regret și dor față de locurile natale, simbolizate de un arțar. Naratorul a părăsit aceste locuri, dar se întoarce cu speranța de a găsi vindecare și consolare în familiaritatea peisajului.