Când opoziția-i un cert în preambul,
Neexplicat, căci e inexplicabil,
Când din haotic faci indubitabil,
Vestimentând în robă jurământ credul.
Se înfiripă-ncet, cu gust de ură,
Hrănită sadic din exces narcisic,
Se virulând, ca-ntr-o ștafetă de olimpic,
Pasându-se-n ranchiună, ce-adevăr sperjură.
Justificată, e calitate și-și conferă
Temeinicie-n dreptul la dreptate,
Fără rabat; că făr-adversitate
Întregu-i incomplet, doar (h)emi-sferă.
Și se prelinge-n încâlciri colante,
Negând valori prin afirmări meschine,
Răstălmăcind bun, rău… și răul bine,
În falsul facerii abracadabrante.
Este pe viață, sau pe părți de bunuri,
Împarte-o lume, fără scara hărții,
Mizând pe neștiința de mister a morții;
Pân’ la o cere, a lăsa pe drumuri.
E purtătoare de dureri atroce
Fără vreun leac, căci nu este o boală;
Doar nevăzutu-i negru, prostul fără școală,
Ce crede drept cuvânt doar urletul de voce.
E peste „adversar”, nu știe echitate,
Se lăfăie-n minciună, crez, de-i repetată!
Nu are vreo geneză, nu știe soră, tată…
E yangu-n excelență, e doar adversitate!
Sensul versurilor
Piesa descrie natura omniprezentă și distructivă a adversității. Aceasta este prezentată ca o forță negativă fundamentală, care corupe valorile și aduce durere, fiind în esență o minciună repetată.