Pentru eroii Revoluției din 1989, care nu au (încă) o statuie…
Peste pământul aspru,
Pășind cu pași desculți,
Rescriu iar un cadastru,
Mulți comuniști inculți.
Hoție și prostie,
În fine își dau mâna,
Spulberând din glie
Biserici, e furtună!
Peste pământul aspru,
Cadavrele plutesc,
Apare un dezastru
Și oamenii roșesc.
E sângele mulțimii
Care în vis se stinge,
E somnul națiunii
În lacrimă ce curge.
Te căutam în Labirint,
Și oase de sărman apar,
Prințul nu este un Sfânt,
Oasele-i tot în vis dispar.
Peste pământul aspru,
Statuia ta nu vine,
E comunismul acru
Ce a rămas în vine.
Eroi din alte timpuri,
Ale copilăriei mele,
Mă prindeți iar prin gânduri,
Rostesc a voastre nume!
Pământul țării noastre
Are statui lucioase,
De comuniști – doar pietre,
Pălind spre zări albastre.
Statuia ta aievea
Se vede-n seri senine,
Spre mine ea venea
Cu voi să mă cunune.
Cătând spre altă boltă,
Statuia-ți necioplită,
Doar Îngeri mi-o arată,
E cu argint marcată.
Peste pământul aspru,
Doar buruieni răsar,
Eram la ceasul sacru,
Gândind la tine iar.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus eroilor Revoluției din 1989, criticând totodată persistența influențelor comuniste. Caută un simbol al memoriei și al dreptății într-un context post-revoluționar dezamăgitor.