Costache Ioanid – Șapte Uși

La o ușă cu păcate
(cum sunt toate)
A bătut încetișor
mâna cea cu sfânt izvor.
A bătut cu bunătate.
Însă omul cu zăvor
era prins de Asmodeu
Într-un somn adânc și greu.
Și-a bătut din nou la ușă
brațul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astăzi Mielul blând și mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crimă am făcut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimănui nu stric,
nu mă-mbăt, nu trag tutun,
nu mă cert, nu mă răzbun
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserică mă duc
și la Paști și-al Crăciun
Biblia am răsfoit-o
hat, pe când eram un tânc
Și zicând acestea, gazda
adormi și mai adânc.
Și-a bătut în altă parte
Călătorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la ușă?
zice-o voce cu țepușă.
-Eu, Cuvântul ce dă Har.
-Cum? Aici? La mine-n casă?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu mă lasă
nici măcar să stau la masă.
Mă iertați, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!.
Și-a bătut Isus la ușă
unui om la fel de rău.
-Cine-i?
Salvatorul tău.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Dacă-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe.
E un Rai mai sus de stele,
nu mă duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!.
Și-a bătut Isus la altă ușă
mâna marelui proscris.
Ușa s-a întredeschis.
-Cine-i și cu ce dorință?
-Sunt de Tatăl Meu trimis
ca să vă aduc salvare
prin credință,
cum profeții au prezis.
-Da, credința nu e rea
Dar, de-i vorba de căință,
eu nu las credința mea!
Datina cea bătrânească!
Paștele cu miel, cu pască,
anul nou cu baclava,
pește la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Să mă las ca rătăciții
de atâtea vechi tradiții,
de petreceri, bunăoară,
de minciună necesară
de-o glumă, de-o țigară
și de tot ce se ivește?
Să se lase cine-o vrea!
Îl privește.
Eu nu las credința mea!.
Și, din nou, Acel ce-mbie
a bătut la alt cămin.
-O, Stăpânul meu divin,
ce înaltă bucurie!
Ai venit din Empireu
ca să vizitezi în treacăt
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îți sărut sandala
ca Maria din Magdala,
după cum Ți se cuvine.
Și-acum du-Te și împarte
Vestea bună mai departe.
Și mai vino pe la mine.
Și Isus S-a dus să bată,
cu același dor în piept,
la o ușă depărtată.
-Domnul meu, de când Te-aștept!
Vino, căci Ți-am pregătit
o odaie-nmiresmată,
cea mai bună încăpere,
cu fotolii și laicere,
ca să stăm mai mult, mai mult
Tu să-mi tâlcuiești mistere,
eu să stau să Te ascult.
Intră dar, Lumină vie,
fagure de mângâiere!
Însă-n-atinți prin casă
ochii Tăi din alte sfere,
că-i atâta murdărie
prin unghere.
Iar la urmă Călătorul a bătut la un pridvor.
Prin păienjenișuri sumbre și prin fum amețitor,
Se stârni un joc de umbre
și se auzi un geamăt:
„Ajutor! Ajutor!”
Și deodată
se cutremură pridvorul
de-o luptă-nverșunată.
Ca năluci în văi deșarte,
umbrele loveau de moarte.
Zăngăniră geamuri sparte.
Apoi ușa a fost dată
la o parte.
-Doamne, hoții mă sugrumă.
Uite-mă cum mă legară.
Casa mea era un templu,
un Eden, odinioară.
Dar prietenii cu mască
au știut să mă-mbrâncească
în orgie și-n viciu-
și din templul meu făcură
o tavernă și-un ospiciu.
Vino, Doamne, dă-i afară!.
Și Isus, luând în mână
bici de funii și curele,
iată-L face-un pas cu ele.
sare ușa din țâțână.
Cade lanțul pe podele.
Fug ca șerpii prin țărână
toți prietenii de rele.
Fuge pofta și minciuna,
furtișagul și beția,
îmbuibarea și trufia;
fug, fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toată!
Nu mai pleci de-aici Isuse,
niciodată!
Intră ca Stăpân pe veci.
schimbă totul cum Îți place,
fa ce vrei, dar nu mai pleci!.
Fericit și plin de pace,
Domnul iute-Și sumețe
mânecile Lui de in.
zboară sticlele de vin,
veștejitele buchete,
scrumiere și brichete,
toată spuma de venin.
Da. A fost învins dușmanul!
Se înalță-n soare schele
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnăcopul
în perete.
Lumea plină de mirare,
trecători, prieteni, rude,
toți se-ntreabă: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le răspunde:.
„Deocamdată, demolare!”