Costache Conachi – Amoriul Din Prieteșug

Am iubit, auziți inimi, cuvântul vostru cel mare
Ce vă pleacă la durere și vă face simțitoare,
Ce vă leagă, vă unește făr’ de nici o silnicie
Și vă dă în viața asta altă viață și mai vie.
Am iubit și cunosc gustul dragostei peste măsură,
Ascultați, că vă grăiește amoriul prin a mea gură.
Acest împărat a lumii, stăpânitor de plăcere,
Tiran la împrotivire și milostiv la durere,
Nu cere de la voi slava de-zădarnică iubire,
Ce să naște și să trece ca un vis de nălucire.
Urăște, fuge și lasă inima nestătătoare,
Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare,
Gustă numai, frunzărește a ibovnicilor fire
Și le lasă făr’ de vreme lipsite de mulțămire.
El cere, vrea și dorește de la voi acea iubire
Carele înființează pe două firi într-o fire
Și umplându-le de focul ce le arde cu plăcere,
Le sporește mulțămirea prin necaz și prin durere.
Dar un lucru așa mare și cu-atâta fericire,
Ca să-l dobândiți aievea, voi, inimi, cu slabă fire,
Credeți-mă-ți că nu se poate decât cu îndelungare
De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.
Vreme multă, stăruială, îngrijiri și îndoieli,
Privegheri, oftări și lacrămi, plânsuri, rugi și osteneli,
Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare,
Pasuri deznădăjduite, pasuri fără măsurare,
Și peste acestea toate, încă spre îndeplinire,
Să cere prieteșugul cu credință și iubire.
Prieteșug, dar din ceriuri, la om cu multă priință,
Ce te naști dintr-o vedere și te-adaogi prin credință,
Ce amori viu și puternic aprinzi cu-a ta mijlocire
Când cuprinzând două inimi într-un gând și-ntr-o unire
Și avându-le deprinsă numai prin obicinuință
La simpatie, la milă, la dragoste și credință,
Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare
Din prieteșugul dulce în amori cu înfocare.
Ah, credeți-mă-ți, inimioară, că o așa înălțare
Dintr-o norocire mică în norocirea cea mare
Suie pe om lângă îngeri și lângă dumnezeire
Și-l face trăind să guste a raiului fericire,
Însă până a ajunge în stepina acea mare,
Câte munci, câte năcazuri și cât plâns cu suspinare!
Inimi, soarta hotărăște să răbdați cu bărbăție,
Ascultați, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.
Zulnia cea mai frumoasă decât zorile la față,
Între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreață,
“Vai mie, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,
Ce putere nevăzută și odihnei surpătoare
Se ridică în simțirea bietei inimioarei mele
Și mă arde zi și noapte cu-ntristare și cu jele?
Văd prăpastie cu ochii, văd a mea ticăloșie,
Dar le văz cu mulțămire și le rabd cu bucurie.
Ah, prieteșugul singur are oare astă fire
Să tulbure, să aprindă și să dea și mulțămire?
Eu, ticăloasa de mine, mă știu că sunt legată
Numai cu prietenie și cu inimă curată
Cătră omul ce cu cinste m-au iubit și mă iubește,
Dar, vai mia, că durerea care îmi pricinuiește
Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică și măsurată,
Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată!
Zile, nopți petrec cu gândul la dulcea închipuirea,
Ce pururea îmi aduce și-mi sfetește nălucirea,
Nici un fel de împăcare sufletul meu nu găsește
Și cunosc că pe tot ceasul patima ce mă muncește
S-adaoge și cuprinde simțirile mele toate,
Încât nimica pe lume să mă mângâie nu poate.
Viața mea este o mare care nu se liniștește,
Prieteșugul se luptă, amoriul furtuni stârnește.
Aș vrea să mor, dar și moartea aș vrea-o cu acea putere
Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.
Dar, vai mia, unde este pân’ la atâta răbdare! ”
Așa, de dureri cuprinsă în necazul ei cel mare,
Nemângâietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,
Se veștejește ca o floare ce în zori de zi deșchisă
Și lipsită de viața rouăi cei răcoritoare
Se topește supt arsura soarelui cu înfocare.
Dar nu știa că-ntr-o laturi, cu asemenea durere,
Se vaită și se plânge, făr’ de nici o mângâiere,
Ikanok, acel prieten cu cinste și cu credință,
Care, știind că amoriul nu suferă biruință,
Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire
Și fugea, dar, vai de dânsul, că a dragostelor fire
Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare,
Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,
Ce prin toate el răzbește, ajunge și biruiește,
Uscatul tot îl cuprinde și mările prevestește.
“Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia,
Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia?
Și să-l mai ascund se poate când arde și mă topește,
Când durerile cu câte și suflet și trup răpește?
Nesuferind tăinuire, covârșesc orice răbdare,
Întocmai ca la sfârșitul acestei vieți trecătoare,
Când moartea cu-a sa cruzime se arată, se vestește
În fața bietului bolnav pe care din vii răpește.
Și mai rău și mai mult încă, căci sfârșitul oricare
Iartă omului să-și spuie durerile câte are,
Iar mia nu mi-i iertată nici atâta mângâiere,
Ce trebuie să le sufăr și să mor întru tăcere.
Ah, prieteșugul care toată lumea îl slăvește
Și după care aleargă, dar rareori îl găsește,
Pentru mine este muncă, dojană și chinuire,
Căci m-aruncă și mă ține în jalnică stânjenire.
Ori a fi cinstit prietin și să mă trag de Zulnia,
Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atâta tirania
M-au cuprins și mă-mpilează, încât nu mai am suflare,
Și așa, oricum, la mine, prieteșugu-i perzare.
Ah, prieteșugul, doamne, acea sfântă legătură,
Ce se-ntărește prin fapte, iar nu cu vorbe de gură,
Iartă-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată?
Dar ce să fac, ceriuri sfinte, când inima săgetată
De-a amoriului lovire și aprinsă de-a lui pară
Trebuie ori să iubească, ori să rabde și să moară! ”
Acest fel petrecea viața astă de necazuri plină
În vaiete și suspinuri amândoi pentru-o pricină
Și fugea unul de altul gândind că prin depărtare
Amoriului vor aduce scădere și-mpuținare.
Dar nu știa că la urmă un prilej de întâlnire
De mii de ori îl aprinde mai cu strașnica pornire.
“Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de durere,
Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere. ”
“Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie,
Că cunosc pe toată ziua că mai mult mă robesc ție. ”
Tot așa cu prelungire din răbdare, în răbdare,
Amândoi într-o durere se usca de pi picioare,
Până când, odinioară, după cum se prilejește
Pururea, când vrea amoriul, la cei care îi iubește
Au sosit fericit ceasul de dorita întâlnire,
Căci la a lui sfântă voie nimică nu-i spre oprire.
Într-un loc pustiu și tainic, de curând aflat la lume,
Unde spre tămăduire pătimașii merg anume,
Unde firea întristată și întru posomorîre
Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mâhnire,
Munți înalți până la nouri, pâraie prin stânci vărsate,
Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,
Prăpăstii peste prăpăstii, adâncimi întunecoasă,
Unde zmeura și fragii și mura cea mai frumoasă,
Cresc în voie despre oameni, că numai câte-o potică
Slujește la bieții bolnavi de trecut cu mare frică,
Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie
S-o-ntâlnit, ah, cine poate întâlnirea lor s-o scrie!
Orice condeiul s-arate, orice graiul să rostească,
Nimic spre asemănare nu pot să închipuiască!
Lacrămi, vaiete, suspinuri, când și când câte-o suflare,
Leșine necontenite și de viață curmătoare,
Cuprinderi, îmbrățișări supt prietenească față,
Căutături cu răpire și căderi brață la brață,
Privegheri și zi și noapte, gânduri cu milanhonie,
Uitare de toate celea, în sfârșit, o moarte vie,
Au stătut a lor viață, până când, din nerăbdare,
Ikanok, cu puțin suflet, căzând la a ei picioare,
“Ah, Zulnio, îmi ești dragă, i-au zis, cuprins de rușine.
Îmi ești dragă, ce pot face când simt că mori de pi tine,
Când mă sfârșesc, când se sufăr nu mi-au mai rămas putere,
Când toate celea în mine s-au prefăcut în durere?
Știu că-i să-mi pui înainte prieteșugul cel mare,
Dar tocmai prieteșugul mi-au aprins focul mai tare.
Vai mia, el și amoriul, unindu-se într-o fire,
Mă muncesc și mă omoară cu îndoită pornire.
N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună,
Văz pâraiele de lacrămi, ce la poale-ți se adună.
Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,
Fii la dureri milostivă, că tu ești a mea scăpare!
Tu ești Dumnezău de milă, tu ești stea de înviere,
Vindecă și izbăvește amarîta mea durere,
Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire! ”
Acestea zicând, la poale-i au căzut fără simțire,
Au căzut, dar și căderea i-au fost semn de închinare,
Căci s-au prilejit cu gura sărutând a ei picioare.
Tremurând, biata Zulnie, cată, vede, se-ngrozăște,
Vrea s-ajute, dar nu poate, căci puterea îi lipsește.
“Om ticăloasan de mine, la ce-am ajuns astă dată! ”
Au strigat cu-acea durere ce o inima sfărmată
De săgeți și de cuțîte sloboade cu văitare
Din ceasul ce se rănește pân-în ceasul care moare.
“O, ticăloasan de mine, eu sunt singura pricină
De supărări, de necazuri și de morți fără de vină!
Ah, suflete împetrite, el moare și tu rabzi încă? ”
Atunci, ca o nebună aleargă din stâncă-n stâncă
Și cată, culege ierburi, ia apa și îl stropește,
Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimește.
“Ce să mă fac, vai de mine, strigă, țipă de durere,
Dumnezeule, ajută-l, că eu nu mai am putere! ”
În sudori, lacrămi scăldată, desculță și despletită,
Fuge, vine, se-nvârtește ca o deznădăjduită.
Zăludă, ca vai de dânsa, pe pământ și la cer cată,
Vrea să strige, dar și glasul i se taie deodată.
Se povârnește și cade peste dânsul, leșinată,
De necazul ei ucisă, de necazul ei sfărmată.
Acest fel o turturică, de lângă soțiia moartă,
Nici nu zboară, nici se duce, ci-și așteaptă trista soartă,
Până ce nelegiuitul vânător să o omoare
Și pe dânsa lângă trupul iubitei ei surioare.
Ce priveliște de jele pentru inimi simțitoare
Acest trup lungit pe țărnă și lipsit de-a sa suflare,
Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,
Acest sân trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,
Acele mâni ca zăpada, acele fragede brață
Într-un minunt să se schimbe din viață în neviață!
O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere,
Văzând că acești ibovnici unul pentru altul piere,
Este oare cu putință să nu simțiți îndurare,
Să nu oftați, să nu plângeți pentru jălnica lor stare?
Dar îndrăzniți, că amoriul orișcând binevoiește,
Ca un stăpân, cu durere, și ceartă, și miluiește.
De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,
S-au apropiat de dânșii și, aburind sănătate,
I-au întors la a lor viață, i-au umplut de fericire,
Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire
Și le-au zis: “Destul ispită, destul atâta cercare,
Că, luptând-vă cu mine, v-ați aprins focul mai tare.
Muritori, cum nu știți încă că puterea mea se-ntinde
Preste cer, preste văzduhuri și toată lumea cuprinde? ”
Atunci, ca din somnul morții, ridicându-se Zulnia,
Căci la femei totdeauna durerea este mai via,
Și simțindu-se pe sine de amor însuflețită,
Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,
Lângă Ikanok iubitul supt un copaci nalt și mare
Au priimit giurământul de-un amori ce sfârșit n-are.
Și ca să se pomenească în veci astă întâmplare,
Pe copaci au săpat slove cu această cuvântare:
“Călătoriule, nu trece, stă, citește și cunoaște,
Că amoriul cel mai strașnic din prieteșug se naște! ”