Am un ecran în față, acesta este ca un ceas,
Prezintă o linie cronologică, dacă reduc vizualizarea acestuia,
Reușesc să vizualizez orele, mă întorc la trecut cu 3 secunde,
Reduc, apar minutele, orele, uitați ziua întreagă,
Apare săptămâna trecută până la acest moment, linia se extinde
Și apare prima lună, un an își face locul, profit ca să realizez optic trecerea timpului,
Ajung la un secol, de aici se aplică mileniul, și până aici totul e sub control,
Reușesc să privesc în câteva secunde toată istoria umanității, creația pământului, galaxiei, atom,
Până la un moment dat… ce se întâmplă, ECRAN NEGRU!.
Descriu spațio-timpul într-un cub de sticlă
Și descriu ultimu’ atom rămas din univers
Dintr-un ecou care țipă în galaxie
Și găsesc timpul ce descrie același multivers
În acest moment sunt un segment
Care proiectează două linii paralele
Timpu’-i consecvent
Gata să dispară prin secunde
Sunt pe craterul unui vulcan care erupe
Sunt viziunea distorsionată când închizi ochii
Și rămâi rătăcit în spațiu și ce să obții
E un desen metafizic ce nici măcar nu reușesc să înțeleg
Atunci când pricep că nu percep nimicul și mai ales golul
Vreau să ating subsolu’ și să-mi petrec rolul
Materie abstractă, că doar asta ne cuprinde
Absolutu’-i relativ și învelișul se întinde
Pe coordonate astrale programate matematic
Totul e simetric până când… ECRAN NEGRU!
Sensul versurilor
Piesa explorează percepția timpului și a universului printr-o călătorie vizuală abstractă. Naratorul încearcă să cuprindă istoria și esența existenței, dar se confruntă cu limitele înțelegerii și cu un final abrupt, simbolizat prin "Ecran Negru".