Prietene mai tânăr, dă-mi mâna ta și taci
să ascultăm cum curge izvorul în cadență
înfiorate raze țes aur prin copaci:
vorbește fiul Țării despre Independență!
În epoca aceasta de frământări dantești
când flamurile cinstei sunt prea adesea rupte
aici, în sanctuarul durerii românești,
un om se îndârjește să spere și să lupte
Iar țara îl urmează cu-ntreagă ființa ei
prin el vorbesc tribunii care-au mușcat pământul
și oastea calcinată a puilor de lei
îi binecuvântează din Pantheon cuvântul
Și ca un antic Menos care îi dă puteri
istoria îl face să-și poarte demn povara
el nu-și va lua cuvântul nicicând și nicăieri
vorbește fiul Țării, vorbește însăși țara!
N-avem nimic pe lume mai nobil și mai sfânt
decât cuvântul care ne poartă Idealul
Independența este înaltul jurământ
ce leagă-n veci Moldova, Muntenia, Ardealul
Nu vrem ce nu-i al nostru, n-avem ambiții mari
respingem și protecții, și milă dinafară
suntem un neam de oameni cinstiți și gospodari
vrem doar dreptate-n lume și vrem belșug în țară
Independență-scrie pe lujerul de crin
Independență-cântă pădurile de grâne
atâtea generații care se trec și vin
zidesc Independența scripturilor române
Sensul versurilor
Piesa celebrează independența națională ca pe un ideal suprem, un jurământ care unește provinciile românești. Ea subliniază importanța cuvântului și a istoriei în definirea identității naționale și a aspirațiilor de dreptate și prosperitate.