Corneliu Boghean – Glossă

În nemărginita zare,
Se îndreaptă cum se poate;
O privelişte răsare –
Lună mândră stele toate.
Nu privi adânc la lume
Ce se-ntâmplă ce se-arată..
Din adânc ocean în spume,
Se iveşte-o rază-ndată.
În sclipirea ei tresare
Ca un nimb frumos, de Faur –
Ea e raza ce apare
De pe globul cel de aur.
Peste veacuri de tezauri –
Şi în unda ei splendoare..
Se aruncă peste valuri,
În nemărginita zare.
Ea e raza de speranţă..
Iar în univers lumină;
În a lumii importanţă,
În construcţia ei de tină;
Iar în chipul ei ironic
Peste munţi şi văi departe:
Peste timp şi colb istoric –
Se îndreaptă cum se poate.
Şi în ceaţa se brăzdează,
De de mult în umbra vremii..
Aşteptând mereu o rază,
Prin medalii şi în premii:
Galopând mereu ‘nainte
În ştiinţa ei, pulsare..
Desenând mereu cuvinte,
O privelişte răsare.
Din trecut se-nvaţă multe,
În prezentul ce apune..
Revenind în scheme culte,
Ce de viitor ne spune.
Ne descriu în galaxie..
Semne multe cât se poate;
Dar nici una nu învie,
Lună mândră stele toate.
În propulsia divină
Din a templelor altare,
Chip frumos de mult suspină..
Printre stele avatare.
Chiar Luceafărul din Noapte,
El nimică nu ne spune;
Peste tot e plin de şoapte,
Nu privi adânc la lume.
Parcă totul e un haos
E un abis întunecat..
Nu e timp şi nici repaos,
Şi de lume îndepărtat.
Despoind din întuneric,
O lumină de la vatră..
Iar în lume efemeric,
Ce se-ntîmplă, ce se-arată.
Şi când totul se sfărâmă,
Năzuinţi şi toleranţă..
Iar când totul se dărâmă,
Se renaşte iar speranţă.
În virtutea ce se-nalţă –
Cu credinţa într-un Nume,
Ce din cărţi mereu ne-nvaţă
Din adânc ocean în spume..
Când în criză omenirea
Ea se zbate pentru soartă;
Construind, făcând trezirea,
Viitorul care-l poartă.
Din tumultul fără margini –
În imagini de pe hartă,
Şi scriind mereu în pagini..
Se iveşte-o rază-ndată.
Se iveşte-o rază-ndată,
Din adânc ocean în spume.
Ce se-ntâmplă, ce se-arată,
Nu privi adânc la lume.
Luna mândră stele toate,
O privelişte răsare..
Se îndreaptă cum se poate –
În nemărginita zare.