S-a lăsat amurgul peste sat
Liniștea ușor s-a așezat
Câte-un câine latră speriat
A trecut o zi de dor și oftat.
Fiecare stă la cuibu-i lui
Mai vorbește despre-a nu știu cui
Eu stau singur ca un pui de cuc
Aș pleca dar unde să mă duc.
Îmi pun masa, nu pot să mănânc
Mă ridic ușor și lacrimi curg
Mă uit la tabloul îngălbenit
Sunt ai mei copii, m-au părăsit.
Gândul mă poartă, era o dată
Când erau mici se jucau la poartă
Era în casă numai veselie
Iar acum viața mea e pustie.
Nu știu pentru ce am agonisit
Pentru ce atâta m-am chinuit
Am muncit și de toate le-am dat
Dar văd că de mine au uitat.
Nu știu, Doamne, atâta supărare
N-am ținut calea la drumul mare
Să n-am unul când o fi să fie
Luminarea în mână să mi-o ție.
Ar fi bine să le poarte gândul
Că o să le vie și lor rândul
Cum plătesc așa o să primească
Asta este legea omenească
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentele unui bătrân singur, părăsit de copii, care reflectă asupra vieții sale și a eforturilor sale, simțind regret și tristețe. El se simte uitat și se teme de moarte, dorindu-și să aibă pe cineva alături.