Au, s-o dus și moșul meu
Și de el îmi pare rău
Din avere și-a împărțit
O cănuță am moștenit.
Au, s-o dus și moșul meu
Și de el îmi pare rău
Din avere și-a împărțit
O cănuță am moștenit.
Și mi-o zis cu grai de moarte
Ai grijă cum bei nepoate
Asta-i cănuța mea
Când bei tu și eu oi bea.
Și de atunci mare necaz
Nu prea stau pe acasă treaz
Beau numai rachiu de prună
Cu cănuța dorm în mână.
Și de atunci mare necaz
Nu prea stau pe acasă treaz
Beau numai rachiu de prună
Cu cănuța dorm în mână.
Dar moșul meu câte-o dată
Parcă-n vis mi se arată
Că mă strigă-n miez de noapte
Mor de sete mai nepoate, băi, taică!.
Mă trezesc, cănuța iau
Pun rachiu și iară beau
Nu las pe moșul s-aștepte
Că mi-e că moare de sete.
Mă trezesc, cănuța iau
Pun rachiu și iară beau
Nu las pe moșul s-aștepte
Că mi-e că moare de sete.
Da-ntr-o zi ce mi-o venit
Am stat și m-am tot gândit
Am fost prost că l-am crezut
Nu moare că-i mort de mult.
M-am dus cu cănuță-n prag
Ca să dau cu ea s-o sparg
Văd pe moșul zace: Bine!
Sparge-o că te iau cu mine, mă, taică, ma!
Sensul versurilor
Piesa descrie relația unui nepot cu moșul său decedat, legată printr-o cănuță moștenită și obiceiul de a bea rachiu împreună, chiar și după moartea moșului. Nepotul oscilează între respectul pentru memoria moșului și realizarea absurdă a situației.