Plouă ca-n visul unui însetat
În adăpost e cald, mă-ntind pe pat
Pun mâinile sub cap și închid pleoapa
Ah, de mi-ar fi vreodată atât de dulce groapa.
M-aș mai gândi la tine c-un infinit refren
Ce sună în ureche cum ploaia, cum un tren
La desfrunziri, la restul acestui anotimp
Aș fi un zar nesigur ce se rotește-n schimb
Un bulgăre din care firesc aș contempla
Aceeași obsedantă și neatinsă stea.
Ce dor îmi e de tine acum în acest ceas
Când firea mea vorbește în plus și tace-n glas
Deodată sunt întreagă pe-o lume de migale
Ce blândă pradă jindui să fiu privirii tale
Sensul versurilor
Piesa exprimă un dor profund și o nostalgie puternică față de o iubire pierdută. Vorbitorul își amintește de persoana iubită într-un context melancolic, simțind o atracție inexplicabilă și o dorință arzătoare de a fi din nou în preajma ei.