Cu pași șovăitori de-amărăciune
Mă urc pe sub castanii desfrunziți
Iar noaptea colbăire de tăciune,
Îmi cade nor pe ochii osteniți.
Mă urc pe sub castanii goi de frunze,
Îți caut umbra-n geamul luminat,
Și visu-mi vrea prin ziduri să pătrundă,
Sfios cu gândul tău, să stea la sfat (repeat).
Mă duce dorul trist să urc spre tine
Mi-e inima-n vânt, dau să urc,
Doar câțiva pași mai am, trei pași în fine,
Trei pași, un pas mai am,
Și-n el mă urc/culc (repeat).
Și las să-mi cadă umeda privirea,
În jos și-n noapte plânsul mi-l ascund,
Și fug, și fug în suflet cu mâhnirea,
O șterg în negrul umbrelor stăfund,
Mereu vreau să mă-ntorc, mereu din cale,
Chemat de dorul meu șovăitor
Dar voi, n-ajung în pragul casei tale
Și plâns pe sub castanii,
goi cobor (repeat).
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de dor și regret, descriind o persoană indecisă care oscilează între a se apropia de cineva drag și a se retrage din calea acestei apropieri. Emoțiile sunt amplificate de un peisaj autumnal, simbolizând trecerea timpului și pierderea.