Timpurile care au fost odată
Nu vor mai fi niciodată
E deprimant cum clipele plâng
Suspină cu lacrimi de sânge în gând.
Batișta iubirii e umedă iar
Iar razele apei sfârâie-n jar
Mireasma culorii se pierde-n speranță
Se simte dezechilibru total în balanță.
Și noaptea stă și zace-ntristată
Știe că vremurile care au fost odată
Nu vor mai fi niciodată
Și nu va mai fi ca altădată.
Un sunet răsună cu dor și cu jale
Unde-ai fugit, timpule, ai luat-o la vale?
Ai fugit fără să mai spui vreun cuvânt
Iar acum zaci și bagi oamenii-n mormânt.
Pentru oameni viața este o avere
Iar tu, timpule, taci, murind de plăcere
Toți te cunoaștem, dar nu te știm
Te vedem doar atunci când îmbătrânim.
Pentru tine viteza-i dușman
Iar dansul umbrelor se scurg pe tavan
Timpule, cât de mult ai trăit!
Până-n momentul de față nu ai murit!..
Oare când te vei sfârși, unde te vei duce?
Doar n-ai trăi la infinit, mai bine fă-ți o cruce
Vai, timpule, ai milă și-ndurare
Că o să vină timpul când chiar și timpul moare
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii implacabile a timpului și a efectelor sale asupra vieții. Vorbește despre pierdere, îmbătrânire și inevitabilitatea morții, exprimând un sentiment profund de melancolie și regret.