Am adormit cu gândul la tine și m-am trezit
Mai confuz ca oricând
Să mor dacă te mint!
Nu pot să înțeleg de ce sunt așa
Și nici de ce am ales s-o iau pe drumul ăsta.
Puteam să-mi doresc mai mult, dar vezi tu, fine
Eu nu privesc la fel ca tine lucrurile.
Și nu știu de ce, dar sunt fericit așa
Asta îmi spune în prezent inima.
Și e ciudat, dar toată ființa mea
A susținut-o când a luat decizia asta.
Dacă mă crezi, în clipa asta zâmbesc
Și ce mai zâmbet… mă sperie, sincer.
E prea grotesc și prea mult chiar și pentru mine
Deși inima mă-ndeamnă s-am încredere
În toată nebunia asta, în continuare.
Ce să faci? Așa e când iubești nebunește
Ajungi să fii în stare de-aproape orice
Și-asta mă sperie și mai rău, dar parcă încep
Să mă obișnuiesc cu gândul că nu-s perfect.
Și știu că nimeni nu-i, și știu că toți suntem
La fel
Parcă sub vraja aceluiași blestem.
Am ochii deschiși – și văd, dar mă tem
Că uneori nu văd ce-ar trebui să văd.
La fel cum alte ori văd mai mult decât tre’
Frate, dă-mi două palme să mă trezesc
La realitate
Că deja încep să obosesc.
Deja acest joc devine prea pervers…
Și nu mă-ncântă deloc gândul că am de ales
Și c-am ales deja… fără să mai simt nevoia
Și de-altceva
Mulțumit cu blestemul ăsta!
O parte din mine simte că așa e bine,
Dar cealaltă parcă tinde s-asculte de lume.
Acum zi-mi și tu, ce e rău și ce e bine?!
E bine să nu fiu împăcat cu mine?
Sau e rău să fiu EU și să știu ce vreau?
Dacă stai să te gândești, e mult mai greu
Decât pare
Deși-i doar o alegere
Aparent banală, dar de ea depinde
Întreaga mea existență și nu numai.
Căci există și persoane dragi ce-mi spun: „stai!
Te vrem un om normal și în rând cu noi.
Arta da-o dracu’, las-o pe locul doi.”
Și uite așa mă simt prins la mijloc între
Ceea ce simt, și ceea ce e bine…
Dar din punctul altora de vedere.
Cum p***a mea să nu fie amuzant, vere?
Vezi cum e-n viață? Sincer, încep să cred
Că nu există om care s-o judece corect.
Încep să cred că se pune mai mult preț pe aspect,
Decât pe calitate, cum ar fi înțelept.
Și la ce-i bun să ai toată lumea la picioare?
Atâta timp cât lumea asta e trecătoare…
Și nu știu cum se face, dar nici n-o suport
Deci cu atât mai mult ar trebui să-mi faci pe plac
Atunci când îți spun să nu mă mai fuți la cap,
Și să-mi dai pace, că știu mai bine ce fac.
Și încă n-am descoperit ce vreau cu-adevărat,
Dar sunt pe drumul cel bun, asta simt.
Și-orice s-ar întâmpla pe mai departe, n-am de gând
Să mă mint nici în continuare, frate.
Nu știu dacă să fii sincer e o calitate,
Dar cum am mai spus, n-am de ce să mă mint.
Iar pe tine cu atât mai mult, ținând cont
Că aș avea și mai mult de pierdut…
Dacă scopu’-ar fi doar împlinirea visului,
Crede-mă că n-aș mai râde în fața abisului
Dar din fericire, am învățat și să zbor
Nu doar să mă las cuprins de ură și dor.
Căci de multe ori când scriu, mai simt
Și ce nu trebuie
Nu-s mereu stăpân pe mine.
Mai am și zile când mă las cuprins de amărăciune.
Și DA, recunosc, am o slăbiciune
Pentru tine, FEMEIE, dar mai rămâne
Să crezi și tu în noi dacă vrei să ne fie
Bine la amândoi, nu doar unuia dintre noi.
Și e ciudat cum tocmai problemele de gen,
Te lasă, de obicei, fără oxigen.
De-asta înjur și blestem de multe ori,
Fără voia mea; că sunt prea multe erori.
Iar oamenii sunt prea disperați după comori,
Ca să mai recunoască adevăratele valori.
Nu cred în viața de apoi, dar mulți dintre ei
Se-nchină la bani – Și se mai cred și atei!
Oare câți dintre ăștia mai știu ce vor
De la viață?
Și oare câți dintre VOI,
Din cauza lor, mai aveți un viitor?!
Trăim vremuri grele, dar nu asta-i trist.
Trist e c-am ajuns să fim conduși de antihriști.
Până și-anumiți artiști au devenit m***ți!..
Nu-i mai inspiră natura, acum cu gura
Își câștigă pâinea, că doar așa e moda
Iar majoritatea tre’ să fie în rând cu ea.
Acum înțelegi de ce mă urăsc mulți?
Că pur și simplu, am ales să mut munți
În loc să mă alătur celor slabi, orbi și muți.
Nu toți trăim degeaba, asta nu înțeleg unii.
Și poate tocmai de-aia suntem noi ăia nebuni,
Iar ei ăia „sănătoși” care știu ce vor…
Pentru c-am refuzat să respectăm legile lor.
Buni, răi spre deosebire de EI
Noi respectăm și MOARTEA, nu doar VIAȚA.
Nu ne schimbăm în fiecare zi fața.
Și-ar fi culmea să mă trezesc într-o zi,
Că nu mă mai satisface liniștea nopții,
Că fericirea mea depinde de niște hârtii
Și că îmi doresc să fiu în rând cu restul lumii.
Ăsta ar însemna de fapt sfârșitul meu,
Asta ar însemna de fapt să nu mai fiu EU.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul intern dintre dorințele personale și așteptările societății. Artistul se confruntă cu alegeri dificile și sacrificii necesare pentru a rămâne fidel propriei identități, într-o lume care pune preț pe conformitate și aspecte superficiale.