Într-o zi vulturul mândru,
Rege-al culmilor cărunte,
Toate păsările lumii
Le-adună p-un vârf de munte,
Și le zise: Mi-este milă
De eterna voastră noapte…
Tremurați în fund de cuiburi
Speriate d-orice șoapte,
Pe când eu, dacă furtuna
Peste fruntea mea s-abate,
Fac din ochii mei oglinda
Trăsnetelor scăpărate.
De la îngeri smuls-a Domnul
Pene mândre pentru voi,
Ca să vă târâți aripa
Murdărită prin noroi?
Hai! spălați-le-n seninul
De pe culmile înalte!.
Pe albaștrii munți din zare
Zborul vostru să tresalte.
Mai lăsați pădurea sumbră,
Cuibul, stresina ruină,
Și zburați din întuneric
Către viață și lumină.
Ceru-nalt e lumea-n care
Suferinți și pași nu-s;
De muriți suind acolo,
Cel puțin cădeți de sus.
Hai, urmați-mă și-n aripi
De v-âncredeți cum mă-ncrez,
Către soare zborul vostru
Voi căta să-l îndrumez.
Într-un fior de bucurie
Un stol voios de zburătoare,
O rândunică, niște mierle,
Un grangur, o privighetoare
Deschiseseră-aripile-n dorul
Acestui zbor către azur,
Când bufnița și liliacul
Grăiră mândrului vultur:
Vrei să ne scoți din umbra-n care
De veacuri toți ai noștri dorm?
Că ești ideea ce ne pasă?
Noi suntem numărul enorm!
Și soarele-i dușmanul nostru.
Când îl privim ne-apucă plânsul;
Vom face nori de întuneric
Între pământ și dânsul.
De atunci, cu aripile strânse,
Și-abia târându-le din umăr,
Mai toți apostolii luminii
Se pierd întunecați de număr.
Sensul versurilor
Piesa prezintă o alegorie despre curajul de a urmări lumina și adevărul, în contrast cu confortul întunericului și al conformismului. Vulturul, simbol al luminii, încearcă să scoată păsările nopții din întuneric, dar acestea refuză, preferând siguranța umbrei, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la potențialul lor.