Ai tot ce poate să aprindă mândria ta neînfricată;
Ai aurul atotputernic și cu el lumea cârmuiești.
Pământul este pentru tine o mină veșnic nesecată,
Izvor de fericiri smintite pe care nu-l mai isprăvești.
Spre-a-mpodobi a tale mese, unde șampania te-mbată,
În focul soarelui de vară pe câți săraci nu-i chinuiești;
Și câți nu mor în valul mării pe vreo corabie-ncărcată,
Sau sub ruina unei case pe care nu știi s-o clădești.
Averea ta îngenunchează chiar și mândria frumuseții.
Tu cumperi tot, până și pacea neveștejită a tinereții,
Și patul tău e lupanarul unui desfrâu îngrozitor.
O! tăvălește-te-n orgia comorii tale nemuncite,
Dar nu spera să ai vreodată cu prețul ei înjositor
Emoțiunile naive ale iubirilor cinstite.
Sensul versurilor
Piesa critică bogăția nemeritată și abuzul de putere al celor bogați, care exploatează și ignoră suferința celor săraci. Averea lor corupe totul, inclusiv emoțiile și relațiile umane.