E-o iarnă de tăcere între noi,
Un viscol năruit pe mâna ta;
Din lumea unei pietre între ploi,
Eu singur te-aş chema, te-aş tot chema.
Şi nu mai ştiu nici gustul cărnii tale,
Amirosind a cetină şi foc;
În păru-ţi lung, parfumul de migdale,
La roata vieţii, nu mai vreau să-l joc.
Ref. : Ploaia singură, în geam,
Mi-a bătut, mi-a tot bătut;
Stam eu singur, singur, singur,
Singur azi şi mai demult. [bis]
Azi mă întind ca pietrele în apă,
Să mă păşeşti oriunde-n calea ta,
Atunci când, poate, sângerând în talpă,
O să te doară amintirea mea.
I, Ref. :….. [bis
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și regretul după o despărțire, accentuând sentimentul de singurătate și amintirea unei iubiri pierdute. Naratorul se simte ca o piatră în calea fostei iubiri, anticipând durerea pe care amintirea lui o va provoca.