Pentru ce tu, Suflete,
Să te-atingă mâinile
Care numai rană-ți fac,
Care blânde te prefac
În izvor de plânsete?
Pentru ce tu, Soare Sfânt,
Îți lași fața pe pământ
S-o-ntunece florile,
S-o mănânce ierburile
Legănate de-un mormânt?
Pentru ce tu, Dumnezeu,
Lași să-nnegure chipul tău
Cu negură și cețuri,
Să-ți fac fața ta de crețuri
Cum ți-ar fi de lume rău?
Pentru ce tu, Suflete,
Să te-atingă mâinile
Care numai rană-ți fac,
Care blânde te prefac
În izvor de plânsete?
Pentru ce să suferi iar
Trupul meu de chihlimbar?
Arde-ai numai de foc
Cu Mortița la un loc
Și cu Soarele zadar!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de suferință și dezamăgire față de viață, divinitate și soartă. Eul liric se întreabă retoric de ce sufletul, soarele și Dumnezeu permit ca răul și întunericul să le afecteze.