Cezar Bolliac – Salahorul

Bicele îmi crapă pielea,
Deger gol pe scuț de gheață..
E departe încă schelea,
Și-s flămând și fără viață!..
Între blane ca fuioru,
Între muzici și făclii,
Voi vă bateți cu picioru,
Dănțuiți pe rane vii.
Trageți danț pe rana noastră;
Noi țipăm, voi hihotați!
Nu suntem de legea voastră!
De bani nu vă săturați!.
O, soția-mi e stârpită
Subt o crosnie de lemne
În hordii, și vinețită
Carnea-mi d-a bicelor semne!
Copilașii-mi plâng acasă,
Bouleanii mi-au murit,
N-a rămas român în plasă,
Munca pe câmp ne-a pierit.
Până cinci din astă pâine
Ce sudoarea mea produce,
Nici un pic măcar pe mâine
Românașul să n-apuce!
Aste holde aurite
Îmbuiba-vor tot străin?
Ș-aste dealuri înverzite
Pentru dânsul varsă vin?.
Lâna oițelor mele
Pentru el se toarce-n dârstă?
Ș-oi răbda eu mult în piele,
Sila fie-mi fără vârstă?
Sufletul mai am în oase –
Pe dânsul, Sfinte, mă jur
Că-n palatele frumoase
Chiar la glasu-ți voi fi dur!.
De cinci ani salahorie!
Trag cu pieptu-n jug ca vită
Vatra mi-a rămas pustie,
Ș-încă-mi cer ciocoii mită!
O, boieri cu noi d-un sânge,
Voivozilor pământeni,
Voi râdeți și țara plânge
De la munte la bălteni!.
Fiica voastră, cea nevastă,
Se goleşte la barbar;
Şi cu dînsul coastă-n coastă,
Joacă, beată de tovar.
Chiar bărbatu pe soţie
Şi-o trimite la străin
Să-i aducă din hordie
Un nişan, un post, un cin.
Juni posadnici, – alivanta!
Cu zulufii hălăciuc,
Îşi vînd trupu şi amanta
La manaf başibugiuc,
Şi părinţi cu hîrci cănite
Şi de boale schilodiţi,
Mumele sulemenite
Şi cu dinţii înnegriţi,
Ţin veriga, – şi rîd la uşă;
Şi băloşi, ascult suflînd
Neamţu nalt, zbîrcit-mătuşă,
P-un sîn tinerel gemînd.
N-aveţi ţară, n-aveţi lege,
N-aveţi inimă-omenească!
Între voi, n-avem ce-alege –
Piară bresla boierească!.
Şi de e fatalitate
Să avem stăpînitor.
Vie din străinătate
Să vă bage în popor!.
Paris, 1854