Cezar Bolliac – Clăcașul

I.
Oh! Legați pentru vecie
De pământul unde stăm,
Plătim vecinică chirie
Și pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru;
Tot în preajmă e străin!
Venim rupți din lucrul vostru
Și dăm peste-al lipsei chin.
Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi striviți pe muncitor.
El și fiii, și soție,
Boul, vaca și viței,
Toți sunt zestre pe moșie:
Robi ai muncii, robi ai ei.
Sunteți veseli când ne vindeți
În arendă la cochinți!
Camătă pe muncă prindeți
Pruncilor de la părinți!
Bătrân, văduvă, copilul
Munca le vă sunt datori;
Și sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.
După ce, prin asuprire,
Stoarceți, ca proprietari,
Veniți iar, ca stăpânire,
Născociți la biruri mari,
Ș-apoi v-așezați pe jețe
Jefuind ca dregători!
Zgripțori cu-ntreite fețe,
Jupuiți pe muncitori.
II.
Noi le suntem toată averea.
Munca ne-o măsor cum vor;
Fiii noștri l-e puterea,
Ș-aste mâini, comoara lor.
Ei trăiesc în nelucrare;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haină de purtare,
P-un ospăț, cu șarlatani.
La-a lor jicnițe, grânare,
Ca pe-albine ne adun;
Când sunt pline de mâncare,
De tot ce-are țara bun,
Gonesc musca, înfundă-nfund uleiul.
Ne pun fum ca să fugim;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor găsim.
III.
D-astăzi, munca-ne e-a noastră
Ș-o schimbăm pentru pământ.
Mâncați voi țărâna voastră!
Munca noi n-o dăm în vânt.
Și, de vreți s-aveți cuvântul,
De vreți a vă domiri:
Este-al brațului pământul,
A-l lucra, nu a-i robi.
Pâinea, fierul o rodește;
Tot cu fierul ne-o păstrăm;
Ea e-a celui ce-o muncește;
Trântorilor n-o mai dăm.
V-am cerut, de milă, dreptul
Cu tocmeală între frați.
Nu vreți? Ni-l ținem cu pieptul,
Și veniți de ni-l luați!