Cesare Pavese – Instinctul

Omul bătrân, dezamăgit de lucrurile toate,
din pragul casei în soarele molcuț
privește câinele și cățeaua ce dau frâu liber instinctului.
Pe gura fără dinți se aleargă muștele.
Femeia i-a murit de ceva timp. Și ea
la fel ca toate cățelele nu vroia să știe de nimic,
dar avea instinct. Omul bătrân adulmeca
– încă nu era fără dinți -, noaptea venea,
se culcau în pat. Era bun instinctul.
Ceea ce place la un câine este marea lui libertate.
De dimineață până seara hoinărește pe stradă;
și acu’ mănâncă acu’ doarme, acu’ se împerechează:
nici măcar nu așteaptă noaptea. Cugetă,
precum adulmecă, și mirosurile pe care le simte sunt ale sale..
Omul bătrân își amintește că odată, ziua,
a făcut-o și el precum câinele într-un lan de grâu.
Nu mai știe cu ce cățea, dar își amintește soarele mare
și sudoarea și pofta de-a nu termina niciodată.
Era ca într-un pat. De s-ar întoarce anii,
ar vrea s-o mai facă tot într-un lan de grâu.
Coboară pe stradă o femeie și se oprește să privească;
trece și preotul și întoarce capul. În piața publică
se poate face orice. Până și femeia,
care are o reținere în a-și întoarce capul după bărbat, se oprește.
Doar un puști nu rabdă jocul
și aruncă în el cu pietre. Omul bătrân se-nfurie.