Strofa întâi.
Taică-meu în primărie
Avea dreptul ca să intre
Cu căciula în cap, obicei de pe moșie
De la moși și strămoți mei păstrat.
Refren.
Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpat
Asta e căciula mea
Și o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.
Strofa a doua.
Port căciula pe-o ureche
Și acasă și la nuntă și la oi
După datina străveche
Moștenită și păstrată și pă la noi.
Refren.
Strofa a treia.
Unii zic să-mi iau căciula, jos din cap,
Spunând adesea că nu-s civilizat,
Poate vor s-o țin în mână, să mă aplec,
Ca să mă laude că m-am integrat.
Da bă vecine hai la mine,
Te primesc cum pot mai bine
Dar de căciula mea nu te lega
Asta e căciula mea, e a mea și nu-i a ta
Că-i obicei din veac lăsat.
Strofa a patra.
Cine nu crede să se ducă, la columnă
Să se uite și-o vedea
Sabia încovoiată, arcul, scutul și căciula
Orice dac le-a avea.
Refren.
Strofa a cincea.
Mai copile ia să mă ghine
Ca să duci obiceiul, când or crește ai tăi copii,
O inimă vitează în tine
Sus pă frunte o căciulă ca un dar s-o ții.
Refren
Sensul versurilor
Piesa celebrează importanța păstrării tradițiilor și a identității culturale, simbolizată prin purtarea căciulii. Refuzul de a renunța la acest simbol reprezintă o afirmare a moștenirii strămoșești și a valorilor naționale.