Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
E plin pământul de martiri și sfinți
Atinși de filoxera-nțelepciunii.
Tăcută-i gloata de-nțelepți ca sfinxul
În fața lumii și-a nemărginirii
Și-ascultător de rânduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudește insul.
Scâncesc cuminții-n chingile durerii
Și, sângerând din răni adânci blândețe,
Lângă neveste mor de bătrânețe,
Necutezând să tragă spada vrerii.
Bolește omenirea ca o juncă
Și nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria și plânge,
Cu prora-nfiptă într-un colț de stâncă.
Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Și evu-nțelepciunii să-l dărâme.
O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoții?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lancea,
Ci scutieri cuminți se vor cu toții.
Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada și să taie nodul?
Tânjește după glorie norodul
Și nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii..
Sloboade-n lume, Doamne, nebunia,
S-o răvășească și să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Și-acestui veac nebun să-i surpe temelia!
Sensul versurilor
Piesa este un strigăt după nebunie și nonconformism într-o lume sufocată de conformism și înțelepciune sterilă. Autorul deplânge lipsa de curaj și inițiativă, dorind o revoluție spirituală și socială.