Oh, de câte-mi aduc eu aminte.
Dar dacă nu mi-aș aminti?
Și sufletul cu totul altul mi-ar fi,
cu totul altul și chipul meu.
Oh, cât de multe lucruri am și uitat.
Dar dacă nu le-aș fi uitat?
Poate eram astăzi omul-minune,
rătăcind pe drum fără țeastă.
Oh, ce mă uit și ce-mi aduc aminte,
de câte, de mult îmi aduc aminte și uit
în fluxuri și refluxuri egale,
în îmbrățișări simultane.
Dar până la urmă, cum aș putea
să dau înapoi aceste fățărnicii?
Ce straniu cufăr păstrează
în mine și ceața lui și cenușa,
și moștenirea lui cea de flăcări,
iar în acest timp viața își etalează
limitele, iar fiecare ceas este ceasul
cel datorat în balanța memoriei,
care plânge și râde, egal?
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea memoriei și a uitării, reflectând asupra modului în care trecutul ne modelează identitatea. Vorbitorul se întreabă ce ar fi fost dacă și-ar aminti sau ar uita anumite lucruri, conștientizând că viața este un echilibru între bucurie și tristețe.