Nu mă privi, iubite, peste umăr
Sunt prea departe, n-ai să mă zărești
S-a-ntunecat și-am rătăcit cărarea
Iar tu cu gândul în altă parte ești.
Ai mâna rece și ai vocea mută
Și ai uitat de mult numele meu
Ochii de gheață, tâmpla ta căruntă
În loc de-adio, lungi păreri de rău.
Refren: N-ai tu iubire să mă lecuiască
De-atâta foc mi-e inima de jar
Lasă-n instincte lumea să trăiască
Eu voi face din iubire ideal.
Doi câte doi se logodesc cocorii
Doi câte doi spre lună vor zbura
Dar numai noi cu aripile frânte
Îngenunchiați în iarbă vom cădea.
Nu mă privi cum stau culcată-n iarbă
Și buzele mi-s arse de cuvânt,
Lasă să crească sămânță de pădure
Iar părul rădăcină în pământ.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei iubiri pierdute și dezamăgirea față de un partener distant. Naratoarea acceptă finalul relației, transformând suferința într-o formă idealizată de iubire, poate ca mecanism de apărare.