Nisipul plânge ca ceru-n fiecare seară
Momente de tras la indigo dintr-o eră polară
Se varsă peste natură în ultima văpaie
Dacă te pui cu zeii, mori înecat de ploaie
Însă Paradisul perfect, e orfan ca Dumnezeu
Și razele lui frumoase se scaldă în clișeu
Vezi tu, Prometeu, focul din sufletul meu
Visez doar liniște, nu să mor ca un evreu
Am vrut o pauză și m-am ales c-o viață.
Ce loz necâștigător fără pic de balanță
Aici distrugerea e sinonim cu viitorul
Încet se schimbă decorul, se va auzi corul.
Sufletelor pierdute ce încă-și cântă dorul
Se pare că viteza umană își pierde umorul
Vor lăcrima statuile în nopțile cu lună plină
Nu știu cine-i de vină,
Durerea asta alină.
Desprind suflete de cruci în nopți târzii
Alerg pe poteci de smoală până-n zori de zi
Ocolesc gândurile ce te roagă să revii
Mor închis în capsule, arse de focuri vii.
Ascultă cântecul, privește mierla
Primește mesajul de adio, apoi rupe sfera
Cronometrăm timpul și el pe noi în paralel
Ce mister, însă moartea răspunde la apel
Trăim veșnic doar prin regrete și-o amintire
Țese-mi din fire: „Sunt o simplă închipuire.”
Ai apărut la sfârșit ca un semn de întrebare
Pot da crezare, ești acea portiță de salvare
Sentimentele sunt sentințe rupte din prostie
Ai o singură șansă, și-aia-i falsă ca o vrajă purpurie
Nimeni nu știe, nimeni nu mai crede
Toți apelați la bunul-simț cu mâna pe pietre.
Încet se pierde sensul, e pustie Calea
Uitarea, iertarea, adoptă muntele și marea
Totul vine de la sine, dispare orice dilemă
Adevărata puritate zace în Noaptea Eternă.
Desprind suflete de cruci în nopți târzii
Alerg pe poteci de smoală până-n zori de zi
Ocolesc gândurile ce te roagă să revii
Mor închis în capsule, arse de focuri vii.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde precum moartea, regretele și căutarea unei forme de salvare sau eliberare. Vorbește despre efemeritatea vieții și despre lupta interioară cu amintirile și durerea, sugerând că adevărata puritate se găsește în acceptarea finală a necunoscutului.