C. H. L. – Suflet Pierdut

Stai drept în fața vieții doar cu ajutorul ceții.
Când ea te înconjoară, vezi cum îți dispar pereții
Labirintului în care zaci de ani de zile.
Zi-i lumii puține păreri de bine.
Țipete, de ce tot ce-auzi acum
Și tot Universul tău e doar scrum, pământ și fum.
O cale se deschide, unde-apare și lumina,
Te ridici, alergi speriat, nemaicontând a cui e vina.
Lumina te-nvăluie, tu nu crezi; ești ateu,
Dar te va ridica, până sus, la Dumnezeu.
Te uiți înspre pământ, vrei să țipi dar nu ai când;
Din tine-a mai rămas doar amintirea unui gând.
Să plutești prin cer e lucrul cel mai mult dorit,
Dar nu și-acum când soarele de mult a asfințit
Pentru tine, pentru visele tale,
Căci floarea vieții tale a rămas fără a petale.
Lacrimi pe obraz se scurg ca zilele.
Bețelele de azi te fac să uiți tot ce te
Înconjura cândva, ce te făcea fericit;
Nu mai ești simplu om, acum ești un pai de chibrit.
Te stingi încet, neștiind pe ce să pui accent,
Timpu-l nu mai fuge, acuma se scurge lent.
Inima îți bate-n piept,
Dar suflet ce-o încălzea cândva
Zace înghețat pe ciment.
Nu-i un defect să nu ai niciun scop în viață,
Odată cu tine s-a dus și ultima speranță.
Ca-un sloi de gheață te topești încet, încet
Cu toată stima dobândită ești catalogat infect.
E 08:07, aud doar șoapte,
La săgeți aruncate prin vorbe și prin fapte.
Un destin. Un copil, din cerul divin,
Coboară-un înger negru-aduce, un negru trandafir
Într-un pahar cu scrum într-un coșciug;
E doar un drum.
Fac cum fac să ajung sus, dar cad ca un fulg.
Trandafir fără spini, o floare-uscată-n chin.
Închis privesc spre cerul negru, pictat senin.
Când clepsidra se golește, nisipul curge, umbra-ți fuge,
Rămâne în suflet și cauți roșul sânge.
Plânge inima, nu poți realiza..
Ai fost născut, nu dorit, acum tresare ura
Ești creatura unei nopți de vară, o seară,
Un păcat împăcat și lăsat liber afară.