Soare răsare, nimănui nu mă da
Soare apune, hai de nu mă lăsa
Soare răsare, nimănui nu mă da
Soare apune, singură nu mă lăsa
În lumea rea.
Umblă-n zare mândrul soare
Umblă să se-nsoare
Nouă ai pe nouă cai
Ce pasc noaptea-n rai
Umblă cerul și pământul
Repede ca vântul.
Dar toți caii-și obosea
Potrivă nu-și găsea
Precum sora sa Ileana
Ileana Cosânzeana
Ce-i frumoasă ca o floare
În iarnă fără soare.
Soare răsare, nimănui nu mă da
Soare apune, hai de nu mă lăsa
Soare răsare, nimănui nu mă da
Soare apune, singură nu mă lăsa
În lumea rea.
Dara Domnul-Dumnezeu
Cuvânta cu graiul său;
Iar când Domnul cuvânta,
Lumile se spăimânta,
Mările se tupila,
Munții se cutremura.
Tu, Ileana Cosânzeană
Fără de prihană
Și tu, soare luminate
Fără de păcate
Voi cu ochii vă zăriți
Dară fiți despărțiți.
Veșnic să vă alungați
Cerul cutreierați.
Soare răsare, nimănui nu mă da
Soare apune, hai de nu mă lăsa
Soare răsare, nimănui nu mă da
Soare apune, singură nu mă lăsa
În lumea rea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste mitologică despre Soare și Ileana Cosânzeana, condamnați de Dumnezeu să se zărească, dar să nu fie împreună niciodată. Tema centrală este despărțirea eternă și dorința imposibilă.
