Cred că norii îmi înfundă creierul
Ca vremea seacă, la fel ca și lacrimile de pe fața mea
Și sunt blocată în centrul furtunii
Presupun că voi fi bine
Și mă lovește ca un ‘oh’
Și tu ești vântul care mă mătură pe picioare
Trebuie să zbor până plâng și apoi cad în genunchi
De asta se temea și Dorothy
De tornada meschină
Nu e nici un loc ca acasă.
Ridic ferestrele, îmi închid inima
E ca și cum de fiecare dată când bate vântul,
Simt că ne dezbină
De fiecare dată când el zâmbește, îl las să-mi intre din nou în inimă
Totul este bine când
Răsare soarele, vine ploaia
Stând în centrul uraganului.
Mă prăbușesc în pat ca o veveriță zburătoare
Ca o mică fată rănită de mica lume rea
Da, îmi dă peste cap gândurile
Nu o pot ascunde să nu iasă la suprafață
Și acum mă ții în brațe, mă ții în brațe
Îmi spui că mă cunoști, nu voi fi niciodată singură
Spune, am trecut prin furtună acum
Dar încă sunt în faza de observație
Aerul se răcește, se răcește.
E atent la mine ca și cum știe drumul uraganului
Și cred că sunt bine ca și cum aș fi în centrul uraganului
Și plutesc, plutesc
Și nu știu unde voi ajunge
El știe drumul, el știe drumul.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație tumultoasă, comparată cu un uragan. Protagonista se simte prinsă într-un ciclu de apropiere și distanțare, căutând un sentiment de siguranță și stabilitate emoțională.