Gara, rezistentă, ignifugă ladă
A plecărilor, întâlnirilor mele,
Prieten încercat şi sfetnic devotat,
A începe – ce de-a merite rebele.
Se-ntâmpla, viaţa-mi toată depindea
De fularul-ştreang, până să pornească
Trenul şi-a harpiei botniţa pufăia
Aburi surii, ochii să ne bulucească.
Se-ntâmpla, abia de mă aşez alături
Şi – s-a zis. Mă topesc, viaţa-i fără-nţeles.
Adio, căci e timpul, bucuria mea!
Conductore, acum chiar o să sar din mers!.
Se-ntâmpla, se crăpa apusu-n manevre
De intemperii, traverse, străin peron,
Şi cu gheare de fulgi prinde a te-nşfăca –
Să nu nimereşti cumva sub greul tampon.
Şi-amuţeşte al repetărilor fluier,
Altu-i preia ţipătul în depărtare,
Şi trenul viscoleşte dens pe peroane
Cu o surdă şi cocoşată ninsoare.
Iată amurgul nu mai are răbdare,
Şi iată-n urma fumegărilor grele
O rup din loc şi câmpii şi vijelie, –
O, dacă aş fi fost şi eu printre ele!.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentele de melancolie și dorință asociate cu gara, un loc al plecărilor și întâlnirilor. Gara devine un simbol al trecerii timpului și al amintirilor, evocând un sentiment de regret și dorință de a evada.