Bebbe – Patru Pereți

Sunt prinsă între patru pereți scorojiți.
Întorși pe dos, îi privesc, îi văd suciți.
Sunt strânsă, constrânsă de gânduri ideologice,
ale unor intelectuali cu gândiri logice.
O nebunie ce-mi trece acum prin minte,
țin să vă spun că un gând nu tocmai cuminte
îmi împarte mintea în 4 colțuri întunecate.
Văd ce n-am văzut până acum și mă arde.
O dorință aflată în centru, se joacă și pică,
în obscur odată cu o lacrimă pe obraz de frică.
Sunt singură în lumea mea și mă doare
că nu știu să ies, mă sufoc cântând spre soare,
adică un bec ce mă frige câte un pic, câte un pic,
și am ajuns să cred că nu mai există nimic.
Sunt doar eu și o lacrimă întinsă pe podea,
o parte din mine, un lucru stabil în lumea mea.

Refren:
Sunt patru pereți ce îmi pun capac dar mă ridic,
fac un pas, doi, trei, urmez un vis, apoi pic.
E greu să faci ceva, atunci când ești mic,
e greu să visezi la ceva, când nu mai ai nimic.

2.
Am ajuns în acel punct în care mă regret.
Ma repudiez, mă dezmoștenesc de suflet.
M-am săturat și privesc profund în gol,
confuză de un sentiment ce mă ține la sol.
Visez sânge în jurul meu, o lume pierdută.
Sunt fiica iadului într-o fire necunoscută.
Și doare că visez persoane dragi țipând de durere,
și țip cu ei odată, până când totul se pierde în tăcere.
Mă sperii de lucruri ce aud, voci sadice,
promițând pe pământ că au gânduri pașnice,
deși știu că nu-i așa, tac și înghit
și merg mai departe, tind spre acel nimic.
Între aceiași 4 pereți, aștept ca lumea mea să pice,
că mi-am pierdut mințile, iar becul începe și se stinge.
Fără vigoare încerc să urlu după „Ajutor” în noapte
și constat că mă aud în fundal de departe.

Refren:
[.]

3.
O lumină îmi străfulgeră privirea, mă trezesc.
Încep să mă ating, să văd, mai trăiesc.
Mă duc repede în oglindă, să văd dacă sunt bine.
Deschid fereastra să văd, e momentul pentru mine.
Mă simt întărâtată de momentul adevărului,
mă simt prizonieră la mâna destinului,
căci prea mulți se cred acolo sus la putere,
iar omul obișnuit e orbit de durere.
Mi-e scârbă de mine, mi-e scârbă de tot,
de ce nu pot între atâtea răutăți să pun stop?
De ce să simtă și altul ce simt eu acum?
Oare când se va înghiți toată omenirea în fum…?