Balade Populare – Ștefan Vodă

În oraș, în București,
La casele mari, domnești,
În curte la Ștefan Vodă,
Mare masă mi-e întinsă
Și de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului,
Stâlpii
Țarigradului,
Sfetnicii
‘Mpăratului.
Ei la masă ce mănâncă?
Numai știucă
Și păstrungă,
Și galbenă caracudă,
Cu pește dă-l mărunțel,
Mor boierii după el.
Din pahare ce-mi înghit?
Vinul alb și rumenit
De la vii
Moldovenești,
Din podgorii
Muntenești
Și din pivnițe domnești.
Dacă vorba
Contenește,
Foamea
Se mai potolește
Și mâncarea
Se sfârșește,
iară vodă ce-mi grăiește?
– Beți, boieri, vă ospătați!
Mâine-zori să vă sculați
Și frumos să vă armați,
Pe la brâne cu pistoale,
După mâini cu iatagane,
La picior cu sulicioare,
C-o să facem vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are:
Pân’ la fagul Miului
Din codrii Cobiului.
Să-i vedem fagu-ncărcat
Și de arme-mbrebenat,
Cu suliți și cu pistoale
Ce lucesc frumos la soare,
iar pe Miul spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt,
că-mi bate poterile
Și-mi scurtează zilele.
Beți, boieri, vă ospătați,
Mâine-aici să vă aflați!
Foicică salbă moale,
iată Calea, fată mare,
Surioara Miului,
Ce slujește domnului,
ea, pe dată ce-auzea,
Printre slugi se furișa,
La picior că mi-o lua
Și din fugă potrivea
Câte-un deal, câte-o vălcea,
Pân’ la codru d-ajungea;
iar în codru când intra,
Mâna dreaptă ridica,
Frunză de la fag rupea
Și-n guriță c-o punea,
De şuiera voinicește,
Ca s-o-nțeleagă frățește.
Miul, unde o auzea,
Înainte că-i ieșea
Și din gură mi-i grăia:
– Dar tu, surioara mea?
Neica nu te aștepta!
La mine de ce-ai venit?
Au haine ți-ai ponosit,
Au vodă mi te-a gonit,
Au ție ți-o fi sosit
Vremea de căsătorit?
Calea vreme nu pierdea,
Ci din gură mi-i grăia:
– Nici haine n-am ponosit,
Nici vodă nu m-a gonit,
Nici mie nu mi-a sosit
Vremea de căsătorit.
Ascultă de ce-am venit:
Aseară, la Ștefan Vodă,
Fost-a sfat cu mare vorbă.
Masă mare-a fost întinsă
Și de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului,
Stâlpii
Țarigradului,
Sfetnicii
‘Mpăratului,
Trimiși la domn cu solie
De la nalta-mpărăție:
Ș-au să facă vânătoare
Pân’ la fagul dumitale,
D-un voinic ce seamăn n-are,
Să-ți vază fagu-ncărcat
Și de arme-mbrebenat,
iar pe tine spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt!
Miul, unde-o auzea,
Din guriță-i răspundea:
– D-alei, surioara mea,
Nu știi că-s bală de drac
Și vin domnilor de hac?
Potecuța să-ți apuci,
Îndărăt să mi te duci
Și-n curte de mi-ei intra,
Să te faci a mătura;
Nimeni seama să nu-ți ia
C-ai lipsit pe undeva,
Și las’, că suntem știuți
Pentru turci și arnăuți!
Calea drumu-și apuca,
La domnie se-ntorcea,
iar Miul se-mpodobea,
Cărăruia c-apuca,
Ciobănaș că-mi întâlnea
Și din gură mi-i grăia:
– Ferice de cin-te-a fapt
Și de cin’ te-a legănat,
Că mult o să-ți fie bine
D-ăi asculta tu de mine.
Să-mi dai gluga
Ciobănească,
Ca să-ți dau saia
Domnească;
Să-mi mai dai ciorecii tăi,
Ca să-ți dau șalvarii mei,
Verzui ca foaia de tei,
De nu trece glonț prin ei;
Dă-mi opinca
Țărănească,
Cu târsâna
Mocănească,
Și na-ți cizmele-mi de țap,
De țap de la capră stearpă,
Ce la apă mult mai rabdă;
Dă-mi căciula
Țurcănească,
Ca să-ți dau cuca
Domnească;
Și mai dă-mi cața
Pârlită,
Să-ți dau pușca
Ghintuită,
că mi-am pus în gând și eu
Să-nvăț meșteșugul tău.
Ciobănașul, d-auzea,
Din guriță mi-i grăia:
— D-alei, doamne, Miule,
Miule voinicule,
Da-ți-oi toate Țoalele,
Țoalele și oile,
Să nu-mi scurtezi zilele!
Foaie verde ș-o-lalea,
Miul mi se ciobănea,
Cu oițele-mi pornea
Și-n pășune le mâna,
Tot prin albă
Colilie,
Unde fir de iarbă
Nu e.
Ștefan Vodă, când sosea,
Cu oastea,
Cu liota,
Pe voinic îl întâlnea
Și din gură-i cuvânta:
– Bună ziua, flăcăiaș,
Bună ziua, ciobănaș!
Ciobanul, cu blândă vorbă:
– Mulțumescu-ți Ștefan Vodă!
– De unde știi cum mă cheamă?
– După oaste luai seamă
Că ești domn la București,
În mulți ani să-l stăpânești;
Numele-ți l-am auzit
La biser’că pomenit,
că m-am dus la nchinătoare
În zile de sărbătoare!
Vodă-n Miul se-ncredea,
De cioban îl socotea
Și frumos îl întreba:
– Spune-mi mie, flăcăiaș,
Spune-mi mie, ciobănaș,
Știi tu drumul
Codrului
Pân’ la fagul
Miului,
Miului
Zglobiului,
Miului
Haiducului?
Iar ciobanu-i răspundea:
– Îl cunosc, măria-ta,
Dar să merg
N-oi cam putea,
că nu-mi pot
Lăsa turma.
Ștefan Vodă-i poruncea,
Dar ciobanu-i răspundea:
– Dacă vrei, lasă-ți oastea
Să-mi păzeasc-aici turma,
că sunt oile turcești,
Cu nimic nu le plătești,
Ș-apoi codrul se-ndesește,
Oastea nu-ți mai trebuiește,
că prin codru nu răzbește!
Ștefan Vodă s-amăgea,
Pe cioban că-l asculta,
După dânsul se lua:
El pe jos, vodă călare,
Pe potecă la strimtoare.
De mergea ce mai mergea,
Pân’ de oaste-l depărta
Prin rărișe
Mi-l sucea,
Prin cotișe
Mi-l cotea,
Prin răchite
Mi-l băga,
Și din gură
Mi-i grăia:
– D-alei, doamne, Ștefan Vodă,
Să mai ridici
Scările,
Să nu bați
Smicelele.
că d-or simți cetele,
Ne scurtează zilele!
Ștefan Vodă, d-auzea,
De groază se îngrozea:
Limba-n gură că-și mușca,
Sânge roșu că-mi curgea,
Pe caftan verde pica.
La fag, măre, d-ajungea,
Fagul de i-l arăta,
Ce vedea, se spăimânta,
că Miul ce mi-și făcea?
Mâna dreaptă
că punea,
Din tulpină
că-l scotea,
Cu tulpina din pământ
Să-i fie de șezământ,
Apoi sta cu el de vorbă:
– D-alei, doamne, Ștefan Vodă,
Asear-ai fost la beție,
Acuma ești la trezie.
Ai plecat la vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are,
Ca să-l arăți spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt.
că sunt voinic, ai văzut;
că sunt Miul, n-ai știut,
Dar la mână mi-ai căzut!
Apoi Miul ce-mi făcea?
Numai o palmă că-i da,
Paloș din teacă scotea,
Bucățele-l bucățea,
În dăsagi le așeza
Dăsagii pe cal punea,
Una bună că-i dedea
Și din gură mi-și grăia:
– Poartă-l și mort, bidiviu,
Pe unde l-ai purtat viu:
La slugile turcilor
Ș-ale arnăuților,
Nu-n calea voinicilor
Și-n codrul haiducilor!
Calul fuga c-apuca,
Pe potecă se-ntorcea,
Și la oaste când ieșea,
Boierii
Se minuna,
Sfetnicii
Se îngrozea,
Solii
Se cutremura
Și din gură ce-mi zicea?
– Lucrul nu prea e curat:
Calul lui vod-a scăpat!
Ia cătați în desăgiori,
C-or fi plini de gălbiori..
În dăsagi de se uita,
Ciozvârți de carne vedea,
Și pe fugă se pornea,
Dunărea de nemerea,
Peste Dunăre trecea,
Vestea-n Țarigrad ducea.