Babacu – Strămoșii

Duceau o viață dulce și tihnită
Strămoșii noștri ce-au trăit odată.
Se mulțumeau doar cu atâtea roade
Cu cât era câmpia-ndestulată.
Nu au știut nicicând ce e răsfățul
Și n-au avut nici moară, nici ogor
Mâncau doar fructe, ce le da pământul
Și beau doar apă rece, de izvor.
Ei nu răneau cu fier de plug pământul,
Nici grâu nu semănau, n-aveau ogor.
Doar grâu sălbatic, pe care-l mișcă vântul
Frecat în palmă, era hrana lor.
Din cremene scânteia nu țâșnise
Iar focul, încă nu ardea în vatră.
Se pare că nici timpul nu venise
Ca să mănânce hrana preparată.
În margini de pădure, prinsă-n bolți
O adiere calmă mișcă via.
Cădeau pe jos ciorchini-aceia, copți,
Căci oamenii de-atunci nu cunoșteau beția.
N-aveau palate, nu aveau iatace
Acoperiș aveau doar cerul înstelat
Se odihneau, putând dormi în pace
Pe-un pat de frunze, cald și-nmiresmat.
Nu-și făuriseră nici zale, nici topor
De suliță și spadă, să n-audă.
Neprihănit era pe-atunci sufletul lor,
Căci nu știau de ură sau minciună.
Dar a venit și ziua blestemată
În care, în pământ, au găsit fierul
Și, făurind din el cuțit sau spadă,
În lume s-a pornit de-atunci răzbelul.
Iar de atunci, tot ce a fost în stare
Să izvodească mintea omenească,
A fost făcut, o știe fiecare,
Doar pentru-n scop: Războiul să -l slujească!..
De-atunci tot răul s-a pornit în lume:
Minciună, ură, crimă și păcat
Cu toate astea, omul astăzi spune
Bătându-se în piept, că a evoluat!