De o săptămână la mama
mă gândesc veșnic, degeaba.
Cu coș scârțâind în poală,
urcând în pod, urcând în grabă.
Eu încă-am fost om nestricat,
am urlat și m-am înfuriat.
Să lase rufele în alt loc.
Pe mine să mă ducă la pod.
Urca și le-ntindea calmă,
Nemustrând, nici să mă vadă
și rufele curate, foșnind,
fluturau în sus, învârtind.
Nu m-aș sclifosi, e tardivă,
acum o văd, ce titanică –
părul ei alb flutură-n cer,
azur dizolvă-n apa din cer.
Sensul versurilor
Piesa este o rememorare nostalgică a relației cu mama, văzută prin ochii unui copil. Evocă imagini simple, dar puternice, din copilărie, subliniind figura maternă ca un pilon de putere și calm.