(Mama).
De-o săptămână, îmi dau seama,
nu mă gândesc decât la mama.
C-un coș scârțâitor în brațe
urca rufe-n pod să le-agațe.
Eram un țânc ce-n gura mare
țipa și dădea din picioare.
Să lase rufele-mbibate,
pe mine să m-aburce-n spate.
Ea urca și-n tăcere le-ntindea,
nu mă certa, nici nu mă privea,
iar rufele lucioase, foșnind
fluturau în tărie, plutind.
N-aș scânci, însă-i târziu deja,
acum văd ce uriașă-i ea –
flutură-n cer argintul părului,
pune sineală-n apa cerului.
octombrie 1934
Sensul versurilor
Piesa este o rememorare nostalgică a copilăriei, văzută prin ochii unui adult care realizează sacrificiile și măreția mamei sale. Vorbitorul își amintește de momentele simple, dar semnificative, petrecute alături de mama sa și exprimă un regret tardiv pentru neînțelegerea de atunci.