Victor Hugo – Versuri.pro

Fabulă sau Istorie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Lihnit şi cu o poftă regească, într-o zi,
Un maimuţoi c-o blană de tigru se-nvăli.
Fusese tigrul rău, el însă fu năpraznic.
Se înţolise-n dreptul şi voia de-a fi groaznic.
Scrâşnind din dinţi purcese-a răcni: „Eu sunt, prin lege
Cuceritorul tufei, noptosul nopţii rege!”
Pândi, tâlhar de codru, prin spini şi pe de lături
Îngrămădind omoruri şi jafuri şi prăpăduri;
Drumeţii sugrumându-i şi pustiind pădurea,
Făcu tot ce făcuse şi blana lui pe-aiurea.
Trăia-ntr-un covru-n juru-i cu resturi de masacru.
Văzându-i pielea, insul credea în simulacru.
Zbiera cu mare muget şi groaznice cuvinte:
„Priviţi, bârlogul meu e plin de oseminte;
Toţi tremură şi fug din faţa mea cu spaimă
Mă admiraţi! sunt tigru şi am tigrească faimă!”
Prostimea-n admirare fugea mâncând pământul.
Veni îmblânzitorul şi-n braţe înhăţându-l
Ca pe o zdreanţă pielea-i rupând-o, zise-apoi
Pleoştitei javre: „Nu eşti decât un maimuţoi!”

Frigul Iernii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

E iarnă, drumu-i troienit
Și-i viscol și ești întristată
Că oamenii s-au înrăit,
Ce rece vânt porni să bată!

Câmpia doarme sub zăpezi,
Cețoase zile-s, nopți de smoală,
Închide geam și ușă! Vezi
Că frigul iernii dă năvală.

Deschisă inima s-o ții,
Lumina zilelor de scade
Las’ dragostea cu raze vii
Să fie soare-n geam ce arde.

Nu crede celor ce vorbesc
De fericiri, nici celor care
Se cred cu har dumnezeiesc,
Iubirii doar să-i dai crezare.

Iubirii, care-i pe pământ
Luceafăr, luminând prin ceață
Și bezna nopții spintecând
Pe cerul pașnic când se-nalță.

Iubește! Speră ne-ncetat!
În a ta inimă curată,
Unde mi-i versu-naripat,
Păstrează tot ce-a fost odată.

Rămâi cu-același crez oricând,
Spre nobil gând mi te avântă.
Nu-i condamna pe oameni când
Gresesc din neștiință. Frântă.

Nu da-napoi, nu te-ngrozi
De-al lumii rău și dușmănie,
Făclie-n noapte și în zi
Iubirea inimii să-ți fie.

Dacă ies demoni înrăiți
În calea ta nu te ascunde,
Tu, om cu sufletul de sfinți,
Cu bunătatea le răspunde.

Venin în inimă purtând
Îți va fi inima de gheață,
Tu să zâmbești, să ai oricând
Lumini de curcubeu pe față.

E aspră iarna, dar nici ea
Să stingă soarele nu poate!
Iubirea veșnică se vrea
Ca stelele din ceruri ‘nalte.

Bărbatul și Femeia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi.
Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfințește.
Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primește lumină, inima primește iubire.
Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin rațiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Rațiunea convinge, lacrimile înduioșează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremația, femeia are intuiția.
Supremația semnifică forță, intuiția reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspirația bărbatului este către gloria supremă,
aspirația femei este îndreptată către virtutea desăvârșită.
Gloria face totul măreț, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecți.
Bărbatul gândește, femeia intuiește.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simțind înseamnă a avea în frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobește, lacul, poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia – o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spațiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În fața templului ne descoperim, în fața sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârșește pământul,
femeia acolo unde începe cerul.

Ioana Doarme

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dulci, ochișorii, mâine și-i va deschide-abia;
În somn, mi-a prins un deget, umplând mânuța sa;
Iar eu, citesc, cu grijă ca nimeni s-o deștepte.
Gazeta ce mă-njură dând sfaturi înțelepte:
La Charenton să-i ducă pe cei ce m-ar citi!
Pe rug să fie arsă, orișice carte-aș scri!
Un ziar invită lumea, cu lacrimi pe pleoape,
Pe străzi să-mi dea cu pietre, de mine ca să scape,
Căci scriu un talmeș-balmeș lugubru, veninos,
În care dracii-n umbră-și țes rânjetul scârbos;
În altul mă botează: Apostolul Ghehenii;
Sunt Anticrist, Satană, și plin de-afurisenii;
Să mă-ntâlnească-n codru, niciunul nu ar vrea;
Un ins îmi dă cucută; un altu-mi zice: Bea!
Am omorât ostateci; am dat jos Luvrul poate;
Făgăduiesc mulțimii noi împărțeli netoate;
Parisu-n flăcări, fruntea-mi roșește, de borfaș;
Sunt cel care ațâță, dând foc; sunt ucigaș;
Dar aș fi fost, desigur, mult mai puțin sinistru,
Dacă-mpăratul poate ar fi făcut ministru
Pe-otrăvitorul public ce sunt și asasin!
Așa i-aud cum țipă în jurul meu, hain,
Și numele mi-l strigă și-l scuipă, plini de ură;
Copilul doarme însă și-n visul care-l fură,
Bunicule, îmi zice: fii bun și iertător!
Și cu mânuța-i, mâna mi-o strânge, binișor!

Ioana la Întuneric e Pusă și la Post

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ioana la-ntuneric e pusă și la post
Căci nu știu ce făcuse. Iar eu, fără de rost
M-am dus să văd proscrisa cum sta la cotineață
Și-i strecurai, în umbră, borcanul cu dulceață.
Nelegiuire mare. Toți dimprejurul meu
Ce stau veghind la paza moralei tot mereu
S-au încruntat, când Ioana îmi spuse fără preget:
– N-am să mai vâr de-acuma în nasu-mi nici un deget;
Nici n-am să-ndemn pisicul să zgârie-altă dată –
Ce-au mai țipat! – Ea știe cât e de alintată
De dumneata. Te știe cât ești de slab și moale!
Când lumea-i supărată pe ea, cum râzi matale!
Nu merge-n felul ăsta. Mereu și pururi, iară,
Te-amesteci. Ca s-o creştem aşa, e o povară.
N-ascultă de nimica. – Am înțeles că-s țapul
Ispășitor și pașnic, îmi înclinai deci capul
Zicând: – Nu am nimica să vă răspund. Așa-i!
Popoarele cu-asemeni îngăduințe, vai
Sortite sunt pieirii. O știe orişicine.
Puneți-mă de-aceea la post, ah! și pe mine.
– Ai să fii pus! – Ioana din colțu-ntunecat
Șopti, venind aproape, cu glas catifelat
Nălțându-și ochii galeși și dulci, plini de viață:
– Bunicule, n-ai grijă! Am să-ți aduc dulceață!

Unui Poet Orb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din Contemplații, Cartea întâi.
Îți mulțumesc, poete! Tu, oaspete divin,
Vii să te-arăți pe pragul cu lari al casei mele!
Și nimbul tău de aur, de sacre versuri plin,
Străluce pe-al meu nume precum un cerc de stele.
Cântă! Cânta și Milton; cântă! cânta Homer.
Cu simțurile ceața poetul o desprinde;
Zărește orbu-n beznă lumi de lumini și cer.
Trupescul ochi când stins e, al duhului s-aprinde.
Paris, mai 1842.
(trad. de Ionel Marinescu)

Nu Osândiți Femeia Ce Se Vinde

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Femeia ce se vinde n-o osândiţi nicicând.
Nu ştii ce grea povară o va fi apăsând,
De câte zile foamea izbeşte-n faţa-i suptă!
Când cu virtutea vântul nenorocirii luptă,
De câte ori, asemenea ei, femei învinse,
Vom fi zărit, firave, cu braţele întinse,
Precum zăreşti adesea pe-un ram că străluceşte
Un strop de ploaie-n care tot cerul se-oglindeşte:
Îl scutură copacul, el tremură, mai luptă,
Mărgăritar, din care noroiul se infruptă!.
Dar cine e de vină? Bogatul cel avar!
Noroiul mai pastrează licoarea de cleştar,
Iar pentru ca aceasta să iasă, pur, din tină,
Să-şi ia mărgăritarul splendoarea lui divină,
Ajunge-aşa se-ntâmplă cu câte sunt în fire –
O rază de lumină, o rază de iubire.

Ce Se Întâmplă la Feuillantines Prin 1813 (Fragment)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din Lumini și umbre (1840).
Copii cu frunți naive plecate-n jurul meu,
Cu dinți de perle-n gură, spunând: De ce? mereu.
Voi, ce punând probleme de gravitate pline,
Voiți oricărui lucru, obscur și pentru mine,
Să-i știți anume rostul, deplin, hotărâtor,
Și-n gândurile mele să scormoniți de zor;
– După plecarea voastră, copii, petrec ades
Posomorât lungi ore, ca-n loc, apoi să-mi țes,
Adânc, în minte planuri, tot ceea ce visez,
Eternele subiecte la care meditez,
La Dumnezeu, om, mâine, dreptate, nebunie,
Sistemele-mi în vrafuri, imensa schelărie,
Deodată răscolite de voi, cu nepăsare.
De întrebări naive făcute la-ntâmplare!
Deoarece-mi pătrundeți ursitele vieții
Și-mi pomeniți de anii vrăjiți ai dimineții,
De-ntâia mea speranță, de primele-mi porniri,
Veți ști, prieteni, totul din aste lămuriri!.
(..).
(trad. de Ionel Marinescu)

Moise Pe Nil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Şi chiar atunci fiica faraonului veni
în fluviu să se scalde, însoţită de sclavele
ei, care mergeau de-a lungul ţărmului.
BIBLIA: EXODUL.
– „Surori, mai rece-i unda când se revarsă zorii.
Veniţi: pe lângă vetre mai dorm secerătorii;
Şi ţărmu-i încă solitar;
Din Memfis se înalţă un murmur şovăielnic;
Iar jocul nostru-n crânguri, atât de feciorelnic,
Îl văd doar razele de jar.
Palatu-ntreg al tatei de arte scânteiază;
Dar ţărmu-n flori mă-ncântă, cum nu mă minunează
Bazinu-n aur şi porfir;
Mai dragi îmi sunt aceste cântări aeriene;
Mai mult decât mireasma ce-acasă arde-alene,
Iubesc aroma de zafir!.
Veniţi: e lină unda şi-albastru-i cerul, purul!
Lăsaţi-vă-n tufişuri să fâlfâie azurul
În transparente cingători;
Desprindeţi-mi şi văluri ca spuma, şi coroana;
Căci vreau să zburd alături de voi în dulcea zvoană
A undelor stârnind fiori.
(..)

Când Intră Copilașul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Când intră copilașul e râs și bucurie
Și dulcea lui privire se oglindește vie
În ochii tuturor.
Și cea mai tristă frunte și mai împovărată
Se descrețește, pruncul curat când se arată
Zâmbind gânguritor.
De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară –
Și ne-ncălzim cu toții la flacăra sprințară
În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viața cu el, ne luminează
Și-l alintăm și râdem, iar mama-l priveghează
Cum calcă, tremurând.
Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de țară, poeți, sau de vreun suflet
Ce-și nalță ruga sus.
Când intră el, adio și patrie, și slavă
Și toți poeții lumii! Și vorba noastră gravă
Zâmbind, i s-a supus.
O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Și ascultăm cum unda prin trestii plânge-n șoapte
Și-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deșteaptă vii fanfare
De clopote și păsări țâșnesc din zare-n zare
Pe-al câmpului chenar.
Tu, prunc, ești aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viață să-și dăruie încearcă
Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ți-mpărtășesc doar ție dulci murmure duioase
Și raze aurii.
Frumoșii-ți ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuța ta curată și veselă, cuminte,
Nu știu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
Purtând pe capul tău!.
Ești, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ți încă tânăr, prin țărnă nu se-mplântă.
Porți aripi de azur;
Întreaga lume-ți pare că e-o-ntrebare vană,
În trup și-n suflet totul e fără de prihană.
Nimic nu ai impur!.
Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credință vrea parcă tot să-ți spună
Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-și
Și sufletul lui fraged, și gura dăruindu-și
În sărutări, oricui.
Prieteni, frați și înșiși dușmani fără tăgadă
Ferește-i pretutindeni în viață să nu vadă.
O, domne sfânt și viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajiști cu roșii flori, divine.
Și nici cămin pustiu.