Panait Cerna – Versuri.pro

Șoapte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu i-am văzut cum se pierdură singuri
Pe drumuri fermecate ─
În freamătul aromitor din crânguri
Șopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate..
Era iubirea, visul cel dintâi:
Uitați de tot, ei toate le uitară ─
Privirea lor nu mai zărea-n afară,
Atât era de plină de văpăi..
Iar luna limpede din înălțime
Norocului de-o clipă surâdea,
Trezea cântări din somn pe câte-o cracă,
Și, bună și duioasă, poleia
Cărările pe unde-aveau să treacă
Îndrăgostiții ce visau subt ea..
Cum mamei care plânge-odrasle moarte
I-s dragi copiii toți ce-i ies în cale,
Și-i mângâie, și plânge, și-i petrece
C-un zâmbet de iubire și de jale,
Tot astfel astrul care n-avu parte
De suflete ce cântă împreună,
De viață care colcăie nebună,
Dă mângâieri perechilor uitate ─
Senine raze binecuvântate
Cad peste ochi, pe sân și se opresc
În sufletele celor ce iubesc ─
Larg seamănă peste întreaga fire
Îmbolduri la viață și iubire..
Eu v-am văzut pierzându-vă-mpreună
Subt bolți înfiorate ─
Ah, zâmbetele voastre toate, toate,
În sufletu-mi s-adună..
Dar uneori, arar, pe gânduri caz;
Un demon râde crunt, și râsul spune:
„Sărmani nebuni! Jăratecul de azi
Ca mâine e tăciune..
Iar inimile care fremătează
De viață caldă și de veselie ─
Le va-ngheța uitarea
Și-or sta departe, fără nici o rază,
Pustii și mute, ca o colivie
Din care a zburat priveghietoarea..
Ca mâine, alte umbre o să-i fure,
Și vor întinde brațele aiure ─
Va trece mut și rece fiecare
Pe lângă visul lui de-odinioară.
Cum trece orbul, fără să tresară,
Pe lângă frumuseți surâzătoare..
.. Nu știți că vă așteaptă deșteptarea,
Nebuni hrăniți cu vise?
Și nu simțiți de-acum că sărutarea
Dă mai puțin decât făgăduise?..”
Dar voi rămâneți surzi la profeție!
Cântați un imn nebun de veselie,
S-acoperiți cuvintele de gheață!
Iubiți-vă! Beția de viață
A celor de demult în voi să-nvie ─
Aceasta este clipa pentru care
Ne ducem jugul, toți, cu resemnare..
Prea trist destinul nostru a părut
Făptuitorului necunoscut,
Și-a plâns de milă, și ne-a dăruit
Această clipă de suspin vrăjit..
Îmbrățișați-vă! O sărutare
Să fie cea mai pură adorare
Ce din durerea vieții s-a-nălțat
Spre Cel ce unul altuia v-a dat..
Înlănțuiți-vă cu sete-adâncă!
Râdeți, cântați, cât ține visul încă
Legați-vă pe veci cu jurăminte:
În clipa-aceasta, inima nu minte!
Și, dacă mâine vrăjile-o să piară,
Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoară?
Tot ce-a visat pământul vreodată,
Tot ce-ar putea să dea viața toată
E-n clipa sfântă care vă-nfioară..
.. Se pare că umana nemurire
Au pus-o zeii-n visul de iubire ─
De te-a-mbrăcat natura-nșelătoare
În purpur, ori în haine zdrențuite,
De ți-a deschis izvoarele-i vrăjite,
Ori de-ți întinde numai cupe-amare,
Tu simți că-n sfântă clipă muritoare
E totul..
După ploaie, stânca dură
Tot mai păstrează câte-o picătură:
Un strop ce licăre abia și moare;
Dar în viața lui de o clipită
Răsfrînge raza vecinică din soare ─
O lume infinită:
Tot ce-a văzut și o să vază încă
Eterna, muta stâncă..

Mama

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte.
De lume răzlețită și sfioasă,
În ramă de salcâm zăresc o casă.
Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.
El mâinile și-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută și neîndurătoare.
Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul –
Ș-adoarme în suspine.
Dar peste noapte-o biruiește dorul –
Din somnu-i sare muma,
Și spre ungherul unde-i doarme-odorul
Pășește-n vârful degetelor numa.
Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină;
De-al vieții sale chin
Un zâmbet i-animă.
Zbucnește fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Și plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.
Și mii de mângâieri
Pe creștet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!
El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Și-ntr-un suspin, pe când ea-i șterge plânsul,
Întinde brațele lui mici spre ea.
De gâtul ei s-atârnă în neștire –
Toți îngerii din ceruri îi sînt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați.

II
Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Și iată! a secat izvoru-n cale.
La porți străine am cerșit iubire,
Și porțile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.
O, mamă! o nădejde mă mai ține:
Că n-ai să-ți uiți copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veșnicilor spini.
Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă când voi adormi,
Când sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi.
Înalță-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii și-a frumuseții,
Să mă deștept din somnul greu al vieții,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău.

Şoimul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Şoimule, ce-mi cazi din zbor,
Ce ţi-e glasul cobitor,
Ce ţi-e sufletul rănit,
Şoimule neogoit?
Ori vreun vultur te-a ajuns,
Ori săgeata te-a pătruns,
Ori iubita te-a lăsat,
Şoimule nemângâiat?

„Vulturul nu m-a ajuns,
Fierul greu nu m-a pătruns,
Iar iubita mea, din zori,
Mă aşteaptă sus, în nori.
Numai zborul mi-l lăsai
La izvorul de pe plai,
Numai ochii mi-i rotii ─
Şi pe cine îmi zării?
Floare albă, legănată,
De voinici încunjurată:
Umil calea i-aţinea,
Altul din cofiţă bea,
Iar, din toţi cel mai viclean
Braţul şi-l făcea colan
Şi de mijloc mi-o-ncingea
Şi din grai o dezmierda.
Mândra când mi-l auzea,
Pieptul tânăr îi creştea,
Faţa albă-şi dăruia ─
Faţa ei cu stelele,
Gâtul cu mărgelele,
Mâna cu inelele.
Şi mai ştii, măre, ori ba,
Mândra cine îmi era?
Dorul tău de astă-vară,
Cu mijloc de trestioară
Şi cu salba legănată,
Ce-i de tine cumpărată,
Cu inele strălucite,
Tot de tine dăruite.”

„Şoimule, limbă vicleană,
Nu-mi fi pasăre duşmană,
Că te-oi blestema odată
Să n-ai loc în lumea toată,
Vulturul să te gonească,
Aripa să-ţi obosească,
Gheară lungă
Să te-ajungă
Şi să-ţi zboare penele
Prin toate poienele,
Şi să-ţi rupă limba rea,
Cum îmi rupi tu inima!”

Farmec de Lună

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În ritmul lin al adierii
Doi meri s-alătură-nfloriți,
Șoptind duios în faptul serii
Ca doi amanți înlănțuiți.
Se miră floarea și suspină…
În loc de inimi arzătoare
Îndrăgostiții din gradină
Au câte o privighetoare.
Un cântec chemător vibrează:
E una din privighetori –
Cealaltă tace și visează
Cutremurată de fiori.
Dar cum apare luna nouă
Sclipind în frunza tremurată,
Privighetorile-amândouă
Încep să cânte – deodată.

Trecut (După Lenau)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În amurg, pe-ntinsa mare,
Soarele de mult s-a stins;
Și lumina zilei moare
Ca ecoul unui plâns.
Prin văzduh plutind molatec
Norii se-nlănțuiesc departe
Și pe cripta zilei moarte
Țes cununi ca de jăratec.
Printre luminile-n repaos
Ziua moartă s-a pierdut:
Înc-o clipă s-a adaos
Negurosului trecut.
Larg mormânt, tu mă-nfiori,
Înnoptat și trist trecut,
Căci în sânu-ți s-a pierdut,
Cu noianul de plânsori,
Și norocul ce-am avut.

Zece Mai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

S-aprind lumini lângă lumine
Și flutură steag lângă steag —
Te simți mai viu, mai bun, și-ți vine
Să-mbrățișezi pe toți, de drag,
E ziua neamului ne-nvins —
E zece mai. Tot cerul pare
Un lampadar imens, aprins
Anume pentru sărbătoare.
Târât de valuri fericite,
Mergi fără țintă, n-ai popas..
Trăsuri și care înflorite
Abia străbat pe străzi, la pas.
Sub arcuri vii de lampioane
Tot curge lumea, pe-ndelete —
Copii și zâne din balcoane
Împart surâsuri și buchete.
E râs, e farmec, e mișcare..
Rachete — crainici luminoși —
Se-ntrec să cheme la serbare
Pe zeii toți și pe strămoși.
Și-n seara-aceasta sfântă, plină
De amintiri și de mister,
Durează drumuri de lumină
Între pământ și între cer..
Părtaș al fericirii sfinte
Stă Luminatul Crai de-o parte —
Deodată-i fulgeră prin minte
Vedenii dintr-un câmp de moarte.
Un gând a prins să-l înfioare,
Și ochii lui se umeziră:
De la obșteasca sărbătoare
Lipsesc acei ce-o pregătiră..

Către Ines (Din Byron)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns,
Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?
De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns?
Cu ochii uzi cerși-voi Destinului un dar:
Să nu cunoști ce-i plânsul, copilă fără pată –
Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar.
Tu vrei să știi ce chinuri și-au stors în mine firea,
Înveninând izvorul plăcerii pământești.
De ce vrei să descoperi și să cunoști durerea,
Pe care nici tu, sfânto, nu poți s-o îmblânzești?
Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartă
Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag.
Iubire, ranguri, nume: deșertăciuni șirag –
Nu ele mă făcură să blestem a mea soartă –
Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag.
Ci-i un urât de moarte, ce naște pentru mine
Din tot ce-aud sau pipăi cu stinsele-mi lumine –
Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi – chiar ei –
Abia mai au un farmec de-o clipă-n ochii mei.
De-ar ocoli cu anii pământurile toate,
Să fugă de el însusi niciun pribeag nu poate –
De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele:
Neadormitul demon al gândurilor mele.
Să scânteie plăcerea în ochii fiecărui!
Să guste alții-n tihnă din cupa ce le-o dărui!
Râzând, plângând de multul fior și nebunie,
Viseze că norocul va ține-o vecinicie!
– Ci eu atât aș vrea:
Să n-aibă-o deșteptare asemeni cu a mea.
Eu câtă să cutreier ținut după ținuturi
Și-al amintirii blestem să mă urmeze-n drum.
Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să-l scuturi
O mângâiere numai mi-a mai rămas de-acum:
Să știi – de-ar fi să-ntâmpin un nou potop de rele –
C-am încercat odată pe cel mai greu din ele.
Dar care mi-i restriștea, mă-ntrebi? Ah, nu-ntreba,
Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău readu-l.
O, suflete, zâmbește mereu și nu căta
Să rupi un val sub care găși-vei numai iadul.

Legenda Unei Stânci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sub stânca fulgerată de la limanul mării,
Nu-i undă să nu ştie cuvintele pierzării;
Şi numai aripi negre bat apele ce sună,
Numai chemarea morţii răsare din furtună.
O, soră a durerii, plăpândă fericire!
Câte iubiri rănite de aspru vânt al jelii
N-au suspinat, purtate de-a undelor rotire,
Neisprăvitul cântec al vecinicei Ofelii!..
Vai, câţi nu-şi ispăşiră sub stâncile haine
Amara nebunie de-a fi crezut în tine!.
Pe-aici nu-şi poartă paşii, de groază muritorii,
Nici cerul nu-şi trimite, pe-aici, luminătorii,
Căci, până unde geme al undelor război,
Apasă neguri grele, ca-n ziua de apoi,
De parcă marea poartă un vecinic văl cernit,
Jelind vieţi, pe care tot ea le-a mistuit.
Dar uneori se face lumină-n slava toată,
De pare c-ar surâde toţi îngerii deodată
Văzduhul, tot, visează iubire, cântec, stele..
Ş-atunci, înduioşată de zâmbetele firii,
Şi-aduce-aminte marea de jertfele iubirii
Ş-aprinde în adâncuri un cer şi pentru ele.

Domnița Din Vis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cum se ridică negura, pe lună,
Plutind în visuri albe ─ pân’ se-mparte..
Cum cântă crângurile de răsună,
Când râde dimineaţa de departe;
Aşa-mi îneci tu inima de cânturi,
De-o sete care nu se mai alină!
Aşa mă urci spre veşnice pământuri.
Domniţa mea, cu ochii în lumină ─
Cu ochii tăi în care se adună
Cerescul foc al stelei din tărie,
Cu albul chip al tău de zee bună,
Cu zâmbet de eternă curăţie..
Pân’ nu te-am întâlnit în lumea toată
Voioasă pribegia îmi părea;
Ci-n visul meu tu ai trecut deodată
Şi am simţit atunci cât e de grea..
Luceai ca steaua ce-nfloreşte zarea,
Şi sufletu-mi din noapte te-a chemat,
Dar, măsurând cu spaimă depărtarea,
Tăcut s-a-nchis în el, ─ s-a-nmormîntat..
Ci de-ţi plecai urechea, în tăcere-i
Acolo-n fund tu ai fi auzit
Un glas ce numai luptă şi durere-i ─
Un strigăt după sufletu-ţi iubit..
Şi iată! Astăzi e chiar el cu mine..
Te simt, te mângâi şi mă-ntreb mereu
De-au fost vreodată în trecutul meu
Acele zile reci, pustii de tine..
N-au fost! Răspunde lunca-ntinerită..
N-au fost! N-au fost! Spun toate-n graiul lor ─
Ah, inima-mi de vise-i cucerită
Ca martie de muguri şi de flori!
A crângurilor veselă beţie,
Când se vesteşte-n răsărit lucirea,
E un suspin pe lângă fericirea
Din sufletu-mi ce azi se-nchină ţie..
Dă-mi mii de ochi, dă-mi stelele din slavă,
Să te privesc cu drag o veşnicie!
Ah, daţi-mi mii de coruri de dumbravă
Şi mii de braţe care s-o reţie!
Căci ea, copila raiului, iubirea
Prin sufletu-mi îşi face astăzi cale..
Sub cer trăieşte numai fericirea ─
Şi eu, ecoul cântecelor sale..
*.
E ora când se culcă pământenii
Şi numa-ndrăgostitul rătăceşte;
Când la răscruce priveghează genii.
Iar râul şopoteşte ─ şopoteşte..
Când luna ca o liră de lumină
Atârnă peste plaiuri argintate
Şi prin cântarea ei de taină plină
Descântă mii de valuri legănate;
Când după melodia cea din fire
S-aruncă mii de inimi ce visează ─
Şi mii de veacuri spun de fericire
Din fiecare strună-a ei de rază..
Iar tu te pierzi în vis ca trubadurii
Şi te cufunzi în lumi ce-au fost odată ─
Şi-n fiece cântare deşteptată
Auzi cum bate sufletul naturii..
Şi noi avem o rază de iubire
Pe lira veacurilor ce trecură ─
Şi noi suntem o caldă tresărire
A inimii ce bate în natură..
Şi ne oprim ades în aiurire,
Şi ne oprim la fiecare pas ─
Şi-acum te văd întreagă-n strălucire,
Acum pe chip o umbra ţi-a rămas..
Iar tu te-apleci ades la câte-o floare:
Ai vrea s-o rupi şi să mi-o dăruieşti,
Dar ea se apără cu-o tremurare ─
Şi tu o ierţi, iubito, şi zâmbeşti..
Iar altele ca mâini împreunate
Ce-ocrotesc o flacără de vânt,
La orice adiere legănate,
Se-nclină visătoare la pământ..
Acea văpaie care e în ele
O trec din floare-n floare cât trăiesc ─
Pe ceruri ne urmează mii de stele,
Şi mii de flori în raiul pământesc..
Şi ea, copila visului, iubirea,
Se-nalţă uriaşă pân’ la cer,
Ca flacăra ce poartă amintirea
De unde-a smuls-o-n vremi un braţ de fer.
Şi din adânc, din pacea slăvii-albastre,
Din sufletul luminii ce se cerne,
S-aşează peste inimile noastre.
Ceva din liniştea celor eterne.

Cellei Așteptate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ades, pe mare, luna-ngândurată
Sub văl de nori alunecă tăcută,
Dar marea tot o simte şi, zbătută,
Spre dânsa, vuietând, se-nalţă toată.

În zarea viitorului pierdută,
Aşa-mi pluteşti în taine-nvesmântată,
Dar sufletu-mi se zbate şi te cată,
Iar gândurile mele te sărută.

Dar, de e scris să-mi fii în veci departe,
Să fugi de umbra mea, cum fugi de moarte,
O rugă am: Prin visul meu când treci,
Să te opreşti în loc, surâzătoare,
Şi să-mi lipeşti pleoapele mai tare:
În veci să dorm, să te visez în veci.