Oscar Wilde – Versuri.pro

Rugăciune Pentru Morți [Requiescat]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Păşeşte uşor, că ea este pe-aici
Acoperită toată de zăpadă
Vorbeşte-ncet, plăcerea să nu-i strici
S-audă florile cum cresc grămadă.

Şi-avea un păr de aur ce lucea,
Ici-colo doar câte-o şuviţă brună,
Frumoasă şi prea tânără era
Să cadă aşa devreme în ţărână.

Era ca crinul alb, imaculat,
Dar n-a înţeles că întreaga ei fiinţă
Într-o femeie brusc s-a preschimbat
Căci a crescut suav, cu prisosinţă.

Sicriu de lemn şi piatră foarte grea
Îi stă pe piept şi aspru o striveşte
Şi simt acum că am inima rea
Când ea acolo jos se odihneşte.

Tăceţi, tăceţi, că n-aude ce-i zici,
Ori vreun sonet sau lira ce mă îngână,
Dar viaţa mea e îngropată aici
Şi-acoperită bine cu ţărână.

De Profundis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

[..].
Morala nu mă ajută. Sunt un antinomist înnăscut. Fac parte din cei ce sunt făcuți pentru excepții, nu pentru legi. Dar, deși consider că nu-i nimic rău în ceea ce faci, văd că există un rău în ceea ce devii. E bine să fi învățat asta.
[..].
Gândim în eternitate, dar înaintăm încet, odată cu timpul.

Impressions

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

II. La fuite de la lune.
E-atâta pace împrejur,
Cuprins e totul de visare,
Tăceri adânci în umbra mare,
Adânci tăceri ţi-n clar-obscur.
Un ţipăt doar a săgetat
Singurătatea: un crâmpei;
Îşi cheamă soaţa un cârstei;
Răspunde-n dealu-nceţoşat.
Şi iată, luna-şi mută-n pripă
Din calea zilei secera
Să se-adâncească-n peştera-i;
Zăbranic galben şi aripă.

Dascălul Înțelepciunii - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Încă din copilărie a fost ca unul umplut cu desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și chiar de când nu era mai mult decât un băiețan, numeroși dintre sfinți, ca și anumite
femei sfinte ce locuiau în cetatea liberă a nașterii sale, au fost ațâțați la mare minunare de
înțelepciunea gravă a răspunsurilor sale.
Și când părinții i-au dat haina de ceremonie și inelul bărbăției, el le-a sărutat, și
le-a lăsat acolo, și a plecat în lume, pentru a putea vorbi lumii despre Dumnezeu. Pentru
că existau în acele timpuri mulți în lume care, fie nu-l cunoșteau pe Dumnezeu deloc, ori
aveau numai o cunoaștere incompletă a sa, sau adorau zeii falși care sălășluiau în
crânguri și cărora nu le păsa de adoratorii lor.
Și și-a întors fața către soare și a călătorit, pășind fără sandale, și a văzut sfinții
mergând, și purtând la brâu o pungă de piele tăbăcită și o ploscuță din lut ars, pentru apă.
Și pe când mergea pe drumul mare era plin de bucuria ce vine din desăvârșita
cunoaștere a lui Dumnezeu, și-l lăuda în cântări pe Dumnezeu neîncetat; iar după un timp
a ajuns la un ținut straniu în care se aflau multe cetăți.
Și a trecut prin unsprezece cetăți. Și unele dintre aceste cetăți se găseau în văi, iar
altele pe lângă malurile fluviilor, și altele erau așezate pe dealuri. Și în fiecare cetate a
găsit un discipol care l-a iubit și care l-a urmat, și de asemenea o mare mulțime de
oameni l-a urmat din fiece cetate, și cunoașterea lui Dumnezeu s-a răspândit în toată țara,
și mulți dintre diriguitori au fost convertiți, și preoții templelor în care se aflau idoli au
descoperit că jumătate din câștigul lor pierise, și când își băteau dobele la amiazi, nimeni,
ori doar câțiva, soseau cu păuni și cu plocoane de carne, după cum fusese obiceiul țării
înainte de venirea lui.
Totuși, cu cât îl urma lumea mai mult, și cu cât era mai mare numărul ucenicilor
săi, cu atât mai adâncă îi era mâhnirea. Și el nu știa de ce mâhnirea îi era atât de adâncă.
Pentru că întruna vorbea despre Dumnezeu, și o făcea din deplinătatea acelei desăvârșite
cunoașteri pe care i-o dăduse Dumnezeu însuși.
Și, într-o seară, trecu și de a unsprezecea cetate, care era o cetate a Armeniei, iar
ucenicii săi și o mare mulțime de oameni îl urmau; și el urcă pe un munte și se așeză pe o
stâncă ce se găsea pe munte, și discipolii săi ședeau în jurul său, și mulțimea
îngenunchiase în vale.
Și și-a plecat capul pe mâini și a plâns, și i-a spus Duhului Său, ‘De ce oare sunt
plin de mâhnire și teamă, și fiecare dintre ucenicii mei este ca un vrăjmaș care pășește în
lumina amiezii? ‘
Și Duhul Său, răspunzându-i a zis: ‘Dumnezeu te-a umplut cu desăvârșita
cunoaștere a Lui Însuși, iar tu ai împrăștiat această cunoaștere, dând-o altora. Perla
neprețuită ai împărțit-o, și odăjdiile fără cusătură le-ai despărțit bucăți. Acela care
dăruiește înțelepciune se jefuiește pe sine însuși. El e ca acela care-și dă comoara
tâlharului. Nu este Dumnezeu mai înțelept decât ești tu? Cine ești tu să dai taina pe care
Dumnezeu ți-a împărtășit-o? Am fost cândva bogat, și tu m-ai sărăcit. L-am văzut
odinioară pe Dumnezeu, iar tu acum l-ai ascuns de mine. ‘
Și plânse iarăși, pentru că știa că Duhul său îi grăise adevărul, și că le dase
celorlalți desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și că se afla ca unul agățat de poalele lui
Dumnezeu, și că îl părăsea credința din pricina numărului acelora care credeau în el.
Și și-a spus sie însuși: ‘Nu voi mai vorbi despre Dumnezeu. Acela care dăruiește
înțelepciunea se jefuiește singur. ‘
Și după ce se scurseră câteva ceasuri, discipolii săi se apropiară de dânsul, se
înclinară spre pământ și spuseră: ‘Învățătorule, vorbește-ne despre Dumnezeu, fiindcă tu
ai desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și nici un om în afară de tine nu are această
cunoaștere. ‘
Iar el le-a răspuns zicând: ‘Vă voi vorbi despre toate celelalte lucruri ce se află în
cer și pe pământ, dar despre Dumnezeu nu vă voi vorbi. Nici acum, nici la vreun alt ceas
nu vă voi vorbi despre Dumnezeu. ‘
Și s-au mâniat pe el și i-au grăit lui: ‘Ne-ai dus în pustie pentru a te putea asculta.
Ne vei alunga înfometați, la fel și pe numeroasa mulțime pe care ai făcut-o să te urmeze? ‘
Iar el le-a răspuns zicând: ‘Nu vă voi vorbi despre Dumnezeu. ‘
Și mulțimea cârti împotriva lui și-i spuse: ‘Ne-ai dus în pustie, și nu ne-ai dat
hrană să mâncăm. Grăiește-ne despre Dumnezeu și ne va fi deajuns. ‘
Dar el nu le-a răspuns nici un cuvânt. Deoarece știa că dacă le vorbea despre
Dumnezeu își arunca tezaurul.
Iar ucenicii s-au îndepărtat întristați, și mulțimea oamenilor reveni la casele lor. Și
mulți au pierit pe drum.
Și când a rămas singur, s-a ridicat și și-a îndreptat fața către lună, și a călătorit
șapte luni, nevorbind nici unui om, nici dând vreun răspuns. Și când luna a șaptea a pălit,
a ajuns la acel deșert care este pustiul Marelui Fluviu. Și găsind o peșteră în care
sălășluise un Centaur, o luă ca loc de așezare, și-și făcu o rogojină din papură, pe care să
se întindă, și se făcu pustnic. Și la fiecare ceas, Pustnicul îl lăuda pe Domnul pentru că l-a
îngăduit să păstreze oarece cunoaștere a Sa și a măreției Sale.
Acum, într-o seară, pe când Pustnicul ședea în fața peșterii în care își făcuse loc
de așezare, zări un tânăr cu chipul rău și frumos care trecea prin preajmă în straie
sărăcăcioase și cu mâinile goale. În fiece seară cu mâinile goale tânărul trecea prin
preajmă, și în fiece dimineață se reîntorcea cu mâinile pline de purpură și perle. Pentru că
era Tâlhar și jefuia caravanele neguțătorilor.
Iar Pustnicul îl privea și-i era milă de el. Dar nu-i grăia nici un cuvânt. Deoarece
știa că acela care grăiește un cuvânt își pierde credința.
Și într-o dimineață, cum tânărul se întorcea cu mâinile pline de purpură și perle,
se opri și se încruntă și izbi nisipul cu piciorul, și-i spuse Pustnicului: ‘De ce te uiți la
mine totdeauna astfel când trec prin preajma ta? Ce văd în ochii tăi? Că nici un om nu
m-a privit așa mai înainte. Și asta îmi stă ca un ghimpe și mă tulbură. ‘
Iar Pustnicul i-a răspuns zicând: ‘Ceea ce vezi în ochii mei e milă. Mila este aceea
care iese din privirile mele și se îndreaptă către tine. ‘
Iar tânărul râse zeflemisitor, și strigă la Pustnic cu un glas amar, și-i spuse: ‘Am
purpură și perle în mâinile mele, iar tu ai doar o rogojină de papură pe care zaci. Ce milă
poți avea de mine? Și pentru care pricină ai mila asta? ‘
‘Mi-e milă de tine, ‘ spuse Pustnicul, ‘pentru că nu ai cunoștință de Dumnezeu. ‘
‘Este această cunoștință a lui Dumnezeu un lucru de preț? ‘ întrebă tânărul, și se
apropie de gura peșterii.
‘Este mai de preț decât toată purpura și toate perlele din lume, ‘ răspunse Pustnicul.
‘Și tu o ai? ‘ spuse tânărul Tâlhar și se apropie și mai tare.
‘Cândva, într-adevăr, ‘ răspunse Pustnicul, ‘am stăpânit desăvârșita cunoaștere a lui
Dumnezeu. Însă, în nebunia mea, m-am despărțit de ea, și am împărțit-o celorlalți. Totuși,
chiar și acum, câtă cunoaștere îmi rămâne este pentru mine mai de preț decât purpura sau
perlele. ‘
Și când tânărul Tâlhar auzi acestea, aruncă departe purpura și perlele pe care le
căra cu mâinile, și scoțând o sabie ascuțită, din oțel curbat, îi spuse Pustnicului: ‘Dă-mi,
pe dată, această cunoaștere a lui Dumnezeu pe care o stăpânești, sau neîndoielnic te ucid.
De ce nu l-aș ucide pe acela care are o comoară mai mare decât comoara mea? ‘
Iar Pustnicul și-a întins brațele și a spus: ‘Nu era mai bine pentru mine să mă duc
la cele mai înalte curți ale lui Dumnezeu și să-l laud, decât să trăiesc în lume și să n-am
cunoștință de El? Ucide-mă dacă aceasta îți este dorința. Dar nu voi lepăda cunoașterea
lui Dumnezeu. ‘
Iar tânărul Tâlhar îngenunche și-l rugă stăruitor, dar Pustnicul nu voia să-i
vorbească despre Dumnezeu, nici să-i dea comoara sa, iar tânărul Tâlhar se ridică și-i
spuse Pustnicului: ‘Fie cum vrei tu. În ceea ce mă privește, mă voi duce în Cetatea celor
Șapte Păcate, e doar la trei zile de drum din acest loc, iar pentru purpura mea îmi vor
dărui plăcere, și pentru perlele mele or să-mi vândă bucurie. ‘ Și-și ridică purpura și
perlele și se îndepărtă degrabă.
Iar Pustnicul strigă după el și se ţinu după el și îl căută. Cât durară cele trei zile, îl
urmă pe tânărul Tâlhar pe drum și-l imploră să revină, și să nu intre în Cetatea celor Șapte
Păcate.
Și, din când în când, tot la scurtă vreme, tânărul Tâlhar privea înapoi la Pustnic și
striga la el zicând: ‘Ai de gând să-mi dai această cunoaștere a lui Dumnezeu care este mai
de preț decât purpura și perlele? Dacă o să mi-o dai, nu voi intra în cetate. ‘
Și întruna răspundea Pustnicul: ‘Toate lucrurile câte le am ți le-aș dărui ție, în
afara de acest singur lucru. Pentru că acest lucru nu-i legiuit ca să-l îndepărtez de la mine.
Și, la apusul celei de a treia zile, au ajuns ambii în apropierea marilor porți roșii
ale Cetății celor Șapte Păcate. Și din cetate veneau hohote mari de râs.
Iar tânărul Tâlhar râdea, răspunzându-le, și se pregătea să bată în porți. Și pe când
făcea astfel, Pustnicul alergă înainte și-l prinse de poalele veșmântului și zise: ‘Întinde-ți
mâinile și aruncă-ți brațele în jurul gâtului meu, și lipește-ți urechea de buzele mele, și-ți
voi da ceea ce mi-a rămas din cunoașterea lui Dumnezeu. ‘ Și tânărul Tâlhar se opri.
Și când Pustnicul i-a împărtășit cunoașterea sa de Dumnezeu, căzu la pământ și
plânse, și o mare întunecime îl ascunse de cetate și de tânărul Tâlhar, astfel încât nu-i mai
văzu.
Și cum zăcea acolo plângând, deveni conștient de careva care stătea în picioare
alături de el; iar Acela care stătea în picioare alături de el avea picioarele de aramă și
părul ca o lână frumoasă. Și El îl ridică pe Pustnic, și-i spuse: ‘Înainte de această perioadă
de timp, ai avut desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu. De acum înainte vei avea
desăvârșita dragoste de Dumnezeu. De ce, dară, plângi? ‘ Și El îl sărută.

Artistul - Poem În Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Într-o seară i se ivi în suflet dorința de a făuri o imagine a Plăcerii
care se statornicește doar o Clipă. Și o porni prin lume să caute bronz. Pentru
că nu putea gândi decât în bronz.
Dar tot bronzul din întreaga lume pierise; în întreaga lume nu mai
puteai găsi bronz deloc, de nu ar fi să pomenim bronzul imaginii Mâhnirii
care suferă Pururea.
Acum, imaginea aceasta el însuși, și cu propriile-i mâini, o făurise și o
așezase pe mormântul singurului lucru pe care-l iubise în viață. Pe
mormântul acelui lucru mort pe care cel mai tare îl iubise așezase imaginea
modelată de el însuși, ca să poată sluji drept semn al iubirii ce nu moare, a
omului, și ca simbol al mâhnirii care durează pururea, a omului. Și în
treaga lume nu mai exista alt bronz în afara bronzului acestei imagini.
Și luă imaginea pe care o făurise și o depuse într-un mare cuptor, și o
dărui focului.
Și din bronzul imaginii Mâhnirii care suferă Pururea el făuri o
imagine a Plăcerii care se statornicește doar o Clipă.

Învățătorul - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Acum, când întunericul acoperă pământul, Iosif din Arimathea, aprinzându-și o
faclă din lemn de pin, coborî din deal la vale. Deoarece avea treabă la el acasă.
Și văzu un tânăr gol și scăldat în lacrimi, îngenunchind pe stâncile de cremene
din Valea Plângerii. Păru-i era de culoarea mierii, iar trupul său era ca o floare albă, dar
își rănise corpul cu spini și își acoperise părul cu cenușă.
Iar acela care era foarte bogat îi spuse tânărului care sta gol și plângea, ‘Nu mă
miră că îți este durerea atât de mare, pentru că neîndoielnic a fost un om drept’.
Și tânărul îi răspunse, ‘Nu pentru el plâng, ci pentru mine însumi; și eu am
preschimbat apa în vin și am tămăduit pe leproși și am dat vedere orbilor. Am umblat pe
ape, iar din sălășluitorii din morminte am izgonit dracii, am hrănit înfometații din pustie
unde nu exista hrană, și i-am trezit pe morți din casele lor înguste, și la cererea mea, și
înaintea unei mari mulțimi de oameni, un smochin nerodnic s-a vestejit. Toate lucrurile
pe care le-a săvârșit acest bărbat le-am săvârșit și eu. Și totuși, pe mine nu m-au
răstignit.

Balada Închisorii Din Reading

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

N-avea veșminte stacojii
Cu vin și sânge scrise,
Ci vin și sânge doar pe mâini
Avea când îl găsise
Cu fata moartă ce-o iubea
Și-n patu-i o ucise.

Mergea-ntre paznici, în costum
Vărgat cum e paiața;
Tichia de pușcăriaș
Îi mohorâse fața;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viața.

Nu, n-am văzut nicicând un om,
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnașii zic că-i cer),
Și nici la norii care trec
Vopsiți cu argint sau fier.

Pășind smerit, ca osândit,
Las gândul să mă poarte:
Nu știu de-i omul vinovat
Mai mult, puțin sau foarte,
Când auzii șoptind un glas:
„Pe ăsta-l duc la moarte”.

Isuse! Dintr-odată simt
Ceva amar ca fierea;
Oțel topit fu naltul cer
-Așa mi-era părerea-
Și însumi sufletul, în iad
Nu-mi mai simțeam durerea.

Înțelesei ce gând cumplit
Privirea i-o-nfioară
Și pentru ce căta avid
La lumea din afară:
El ucisese ce-a iubit
Și trebuia să moară!

Căci toți ucidem ce ni-i drag
Și-ntindem morții prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei lași ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.

Omoară juni, sau vlăguiți
De sevele puterii;
Ucid cu aur, cu-amăgiri,
Cu mâinile plăcerii;
Cei blânzi deschid cu un cuțit
Zăvoarele Tăcerii.

Iubim prea mult, sau prea puțin,
Mărinimoși sau hoți;
Ucizi plângând, ucizi tăcând,
Nepăsător de poți,
Căci toți ucidem ce ni-i drag
Dar nu murim cu toți.

N-avem o moarte de rușine,
Nici vreo pedeapsă-n viață,
Nu ni se pune ștreang de gât,
Nici haine peste fața,
Nici din picioare n-atârnăm
Cu vinele de gheață.

Nu pentru toți un paznic pus
Veghează-n pragul porții,
Când plângem, sau când ne rugăm
Cerând iertarea sorții;
Nici ne pândesc să nu răpim
Noi singuri prada morții.

Nu auzim în zori de zi
Intrând cu pas ușor
Pe preot îmbrăcat în alb,
Pe domnul Procuror,
Nici pe Director dându-ți vestea
Pălind îngrozitor.

Nu ne sculăm să ne-mbrăcăm
Cu straie grosolane,
Pe când un doctor ia-nsemnări
(Tribut Științei vane!)
Privind un ceas a cărui limbi
Par ritmuri de ciocane.

Nu ne simțim gâtlej-uscat
De nisipoasa sete,
Pe când călăul ia un laț
Din împletite bete
Și ți-l petrece după gât,
Să nu-ți mai fie sete!

Nu plecăm capul s-auzim
Prohod cântat de-aproape,
Nici sufletul nemuritor
Cu groaza prinsă-n pleoape
Nu vede propriu-i sicriu
Ducându-l să-l îngroape!

Prin ferestruică nu privim
Spre-acoperiș, sub scafă;
Nu ne rugăm din glas de lut,
Cu moartea-nfiptă-n ceafă,
Și nici pe buze nu primim
Sărutul de Caiafă!

II.

Trei luni umblă cu păzitor,
Gătit cum e paiața;
Deși tichia-i sta pe cap,
Voioasă-i era fața;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viața.

Nu, n-am văzut nicicând un om
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(ocnașii zic că-i cer),
Și nici la norii destrămați
Din caiere ce pier.

Nu-și frângea mâinile, cum fac
Înnebuniții care
Preschimbă salbă de nădejdi
În iad de disperare:
Ci doar căta spre soare-n sus,
Sorbind din aer, tare.

Nu se frângea, nu se plângea
De fiorosul chin;
Ci bea din aer, așteptând
Un leac din cer senin,
Sorbind din soare cum ai bea
Dintr-un pahar cu vin!

Și eu și ceilalți chinuiți,
Uniți de-a noastre soarte,
Uităm de suntem vinovați
Mai mult, puțin sau foarte,
Ci doar privim și ne-ngrozim
De cel ursit la moarte.

De-i straniu să-l privești trecând
Ușor, cu fața vie,
Ori stranii ochii ce-i tânjesc
Spre cer cu lăcomie,
Mai straniu e să-l știi dator
Cu-astfel de datorie!

Stejari și ulmi dau frunze verzi
Când se dezgheață glodul;
Doar Furca poartă mugur om
Când lațul strânge nodul;
Un om ce, tânăr sau bătrân,
N-apucă să-și dea rodul.

Un post înalt e luat cu-asalt,
Ispitelor supus;
Dar cine vrea înalt să stea
Cu laț de gât adus
Și ultima lucire-n ochi
Cătând spre ceruri sus?

E dulce să dansezi ușor
Când plin îți merge-n viață,
Și-n dans să cânți, în joc să-ncânți
Privind iubirea-n fața;
Dar trist cuvânt s-atârni în vânt
Dansând ca o paiață!

Iscoditori, bănuiitori,
Cătam la el într-una,
Gândind: din nou cui i-or suci
De beregată struna;
Croindu-i vad spre roșul iad,
Și pentru totdeauna?

Ca două nave-n uragan
Ne-am întâlnit odat
Dar n-am clintit, nici n-am vorbit;
(Ce să vorbim!) pe dată
Ne-am urmat drumul copleșiți,
Cu inima-nfricată.

La urmă omu-a fost trimis
Legat la judecată;
Și-aflarăm că va fi suit
În furca cocoțată
Și că nu-l vom mai întâlni
În lumea luminată!

Un zid de temniță simțeam
În juru-i fiecare;
Nu ne dăduse lumea foc,
Nici Domnul îndurare;
Ci cleștele Pedepsei, crunt,
Ne ține strâns în ghiare!

III.

În închisoare e piatra tare.
Pe zid mustește zeama.
Cu mintea trează, paznicii veghează
Pe osândit, de teama
Ca nu cumva cu mână rea
Să-și facă singur seama.

Veghează să nu stea la sfat,
Nici spaima a și-o spune;
Veghează când icnește-n plâns
Sau cade-n rugăciune,
Ori viața când ar vrea să-și ia
A Furcii mortăciune.

Fumează zilnic din tutun
Și zilnic își bea berea;
E hotărât, și nici un gând
Nu-i răscolește fierea;
Și cheamă-ntr-una pe călău
Să-i stingă-n gât durerea!

Nu știm ciudatele grăiri
De ce-i pornesc din gură,
Căci un ocnaș, un ucigaș
Pus sub dispreț și ură
De buze-și leagă un căluș
Și-o mască pe figură.

Ori poate cată mângâieri,
Ori vreo speranță poate?
Dar Mila cum ar izbuti
În ocna lui răzbată?
Cum ar putea nădejdi să-i dea
O inimă de frate?

În mers greoi tărâm cu noi
O undă de zmintire;
Dar toți știm că e dat să fim
A iadului oștire;
Cu plumb în pas, cu capul ras,
Ne râde-o omenire!

Rupem frânghii și mici fâșii,
Cu unghii sângerate;
Spălăm pe jos, frecăm vârtos
La gratii ferecate:
Și rând pe rând zvârlim pe jos
Gălețile-ncărcate.

Coseam la saci, tăiam cosaci,
Cât carnea să ne roază;
Trânteam căldări, urlam cântări,
Înădușam sub pază;
Dar sufletul în orice ins
Gemea strivit de groază.

Zile pustii se scurg târzii:
La fel cu toate sunt!
Uităm cu toți, nebuni și hoți,
Ce soartă pe pământ
Ne-așteaptă, până când un brânci
Ne-mpinge spre mormânt.

Căscată, groapa cheamă-n șir
Pe unul, pe cellalt;
Noroiul cere sânge viu
Din curtea de asfalt
În zori va legăna un om
Belciugul cel înalt!

Cu ochi țintiți mergeam prostiți
Spre țelu-ntunecat;
Călăul cu un săculeț
Venea domol din sat:
Și orice om și-avea al său
Mormânt numerotat.

În noaptea asta-n săli pustii
Trec forme-ngălbenite;
În față-n dos, în sus, în jos
Curg pași pe nesimțite:
Și-n ziduri grele, la zăbrele
Ies capete-ngrozite.

El doarme lin, parc-ar visa
Pe veselă livadă..
Paznici plătiți socot uimiți
Că nu-i firesc să vadă
În somn tihnit un osândit
Dat mâine Furcii pradă.

Somnul nu strânge pleoapa când plânge
Și n-a mai plâns vreodată!
Noi suntem toți – nebuni și hoți
Sub garda înarmată –
Doar o ființă cu-o suferință
De altul îndurată.

E crud să simți sub greu Păcat
Alt cuget cum se stinge;
În chingi de fier suflete pier
Când Crima crunt le strânge;
Dar plumb topit ochiu-a țâșnit
Când altul varsă sânge.

Cu tălpi de pâslă pe la uși
Doi paznici se strecoară:
Și cum privesc, încremenesc
Și-n suflet se-nfioară
Văzând ocnașii-ngenunchiați
În rugă-ntâia oară.

De-a lungul nopții ne-am rugat
Părând a țese tort
Din rugă și din remușcări;
În rușinosul port
Sorbeam durerea cum a supt
Oțetul, Sfântul Mort.

În zori de-azur cocoșul sur
Sună a zilei toacă;
Dar ziua-n ocnă nu venea!
A negurii bulboacă
Plutea adânc, și mici stafii
Albind, păreau că joacă.

Pluteau ușor în vânt de zbor
În ceasul de utrenii;
Ceata nebună juca-mpreună
Cu-a-ntunecimii genii,
Sucind vârtos în ritm hidos
O horă de vedenii.

Triste figuri, cu strâmbături
De un sinistru chip,
Mai sus, mai sus – căci graniți nu-s –
În jocuri se-nfirip,
Și-n dans grotesc fac arabesc
Ca vântul pe nisip.

Marionete în piruete
Sprințar și-ncurcă sportul;
Geamăt de frică din glas ridică
Și fioros li-i portul,
Și cântă tare, în gura mare,
Ca să deștepte mortul.

Țip-să se spargă: „Lumea e largă,
Dar gleznele-n cătușe
Șchiopând mereu, pășesc mai greu
Ca două piciorușe!
Iar pe ocnași în lanțuri trași
Rușinea-i înnăbușe”.

Nu-i pentru cânt orice cuvânt
Dibaci țesut cu glume;
Dar nu cutezi să te distrezi
– Spectacol fără nume! –
Când vezi înverigat un om:
E cel mai trist din lume!

Mai jos, mai jos, valsând grețos
Și chicotind din fugă,
Năluci gălbii și străvezii
Din buze albe-ndrugă
Și râd smintit de osândit
Când e-adâncit în rugă.

Pornit-au adieri de zori,
Dar noaptea tot se-anină;
Pe când al ei pânzar cernit
Se-așterne cu o tină,
Noi ne rugăm și ne-nfricăm
De-a soarelui lumină.

Un vânt flămând trece gemând
Printre pereți de piatră;
Și-n vuet tare-un câine pare
La lună lung cum latră.
O, vânt cumplit! Cu ce-am greșit
Să-mi sufli moartea-n vatră?

Târziu, a gratiilor umbră
Pe zid încet apare:
Se mișcă spre-așa zisul pat
Din scânduri de lemn tare,
Și-aflai că-n lume, undeva,
Cumplita zi răsare.

Ne-am curățat celula-n zori;
La șapte, pe răcoare,
Era sfârșit; dar un foșnit
De-aripi dă veste mare
Că-n pragul porții Îngerul Morții
Intrase-n închisoare!

El nu veni cu-alai măreț,
Nici pe cal alb călare:
O sforicică și-o scândurică
Pentru-o spânzurătoare
Sunt de ajuns; iar nodul uns
Gâtleju-l strânge tare.

Noi pentru lume suntem anume
Cum în veșmânt e zdreanța;
Să ne rugăm, ori să sperăm,
Pierdut-am cutezanța;
Tot ce-i vioi e mort în noi:
E moartă-n noi Speranța!

Dreptatea oarbă calcă-ntins
Pe neclintitu-i drum;
Călcâi de fier strivește crud
Pe slabi, pe tari, oricum;
Izbește-apoi cu bici de foc
Și lasă-n urmă-i scrum.

Opt ceasuri au sunat, precum
Ciocanul pe ilău;
Ci-n cruntul ceas, al Sorții pas
Sorti, în mersul său,
Un laț de sfoară ce-nfășoară
Pe bun ca și pe rău.

N-aveam ce face: așteptam
Grozavul semn să cadă:
Și împietriți, încremeniți,
Stam muți și crunți grămadă,
Dar inima bătea în toți
Ca toba la paradă.

Deodată, spornic, limba-n ceasornic
Izbi cu-nfiorare:
Și din piepturi vii un strigăt răzbi
De neagră disperare,
Ca strigăt scos de-un biet lepros
Zvârlit din lumea mare.

Și cum în vis năluci de-abis
Le vezi ca printr-o brumă,
În funie vedem urcând
Un om născut din mumă,
Iar ruga ce-o sfârși țipând
Călăul i-o sugrumă!

O! Cine știe ce mărturie
Din strigătu-i coboară!
Ce regret amar, ce sudori de jar..
Ca mine bunăoară
Căci multe vieți cine-a trăit
Mult trebuie să și moară.

IV.

Nu-i slujbă sfântă la altar
În zi de spânzurare,
Ci-i preotul în acea zi
Bolnav de supărare:
În gândul lui, în ochii lui
Citești înfiorare.

Închiși sub pază pân-la amiază
Ședem, până ce cad
Zăvoarele, iar temniceri
Trag ușile de brad,
Și din celule țâșnim toți
Ocnașii ca din iad.

Ieșim în aerul cel bun
Ce ne mângâie fața;
Dar fețele acestor inși
Sunt sumbre cum e ceața,
Și oameni n-am văzut nicicând.
Privind mai lacom viața.

Nu, oameni n-am văzut nicicând,
Sau vreun prizonier,
Holbați la peticul de-azur
(Ocnașii zic că-i cer)
Și nici la norii ce plutesc
Nepăsători și pier.

Vreo câțiva umblă dintre ei
Fricoși purtându-și portul
Căci ei urmau să urce-n laț
Dacă-și primeau drept ortul;
El omorâse ce trăia,
Dar ei ucis-au mortul.

Da: un făptaș de nou păcat
Deșteaptă la durere
Un suflet din cellalt tărâm,
Din veșnica Tăcere,
Și-l face-a sângera din nou
Cu sânge și cu fiere.

În clasicul hidos costum
Un șir de clovni păream;
Mergem pe-asfalt de jur în jur
Și toți în jos priveam;
Posaci călcam pe-asfalt în jur
Și unul nu vorbeam.

Umblam tăcuți de jur în jur,
Și-n oricare din noi
Cumplit de-amare amintiri
Țâșnesc ca un șuvoi;
Cu Spaima-n frunte ne târâm
Și Groaza înapoi.

În vino-du-te păzesc pe brute
Gardiști cu pasu-ntins:
Le e costumul nou-nouț
Tot cu curele-ncins,
Dar cismele-s pătate alb
Cu hălci de var aprins.

Căci locul lui de îngropat
Nu este loc de moarte,
Ci doar noroi printre calcar,
De zid nu chiar departe,
Pentru ca mortu-n strat de var
De giulgi să aibă parte!

Da, răposatul șade-n giulgi
Cum nu toți au noroc:
Vârât în curte sub pământ,
În tot umblatul loc,
Cu lanțuri zace la picior
Într-un cerșaf de foc.

Varul nestins roade din el
Os, carne, sânge, seu:
Din carne mușcă peste zi,
Noaptea din os, mai greu:
Carne și os roade pe rând,
Dar inima mereu!

Trei ani în șir n-or semăna
Răsad de plantă vie:
Trei ani în blestematul loc
N-o crește bălărie;
Ci glia lui va fi sub cer
Și stearpă și pustie.

O inimă de ucigaș
Cred ei că spurcă huma,
Dar nu! Din darnicul pământ
Vor crește-abia acuma
Garoafe și mai sângerii
Și crini mai albi ca spuma.

Din gură roșii maci vor da,
Din ochii-i lăcrămioare:
Căci cine spune prin ce minune
Isus mai poate-apare,
Și cum toiagul a-nflorit
L-a Papei cuvântare?

Dar roșii flori, nici albe flori
Nu cresc în pușcărie,
Căci florile-ar mai alina
Pe omul în urgie:
Nisip și bolovani și var
S-întreaga poezie!

Nici maci, nici crinii nu-nfloresc
Pentru nebuni și hoți,
În lutul sterp nicicând brăzdat
De-a plugurilor roți,
Spre-a spune că Divinul Fiu
Murit-a pentru toți!

Deși al închisorii zid
Se-nalță-ntunecat,
Și noaptea nu se plimbă duh
Cu lanțuri ferecat,
Nici suflet n-ar putea să plângă
În locul blestemat,.

E-n pace mortul ucigaș,
Ferit de-orice furtună:
Nu-l chinuiește-al Vieții glas
Cu Spaima dimpreună:
Fiindcă-n var nu-i gând amar,
Nici soare și nici Lună.

Ca pe o fiară l-au ucis..
Și nici nu porunciră
Clopot să sune, nici rugăciune:
Ci-ndată ce sfârșiră,
Pe fugă l-au dat jos din Laț
Și-n groapă l-azvârliră.

L-au despuiat de straie tot
Și-au râs de trupu-i gol,
De gât-umflat, de ochiul stat
În țeapăn rotocol;
Și tot râzând, și var turnând
I-au așternut lințol.

N-a vrut preotu-a se ruga
Pe groapa fără nume,
Nici sfânta cruce-a-i închina,
Ca sufletu-i să-ndrume!
Deși doar pentru păcătoși
Venit-a Crist pe lume!

Și gata.. Facla vieții lui
Fu dată să se stângă:
Străine lacrimi pentru el
În urmă-au să se strângă,
Căci jalnicii fiind proscriși,
Proscrișii știu să plângă.

Nu știu de-i Legea dreaptă, nici
De e nedreaptă tare
Dar cei din închisoare știm
Că-i zidul gros și mare,
Căci orice zi e ca un an
Cu zile lungi și-amare.

Știu doar că Legea ce s-a scris
De oameni pentru om,
De când un frate-a fost ucis
Sub vechiul biblic pom,
Doar din durere s-a urzit
În ultimu-i atom.

Un penitenciar, o știm,
Zidit e din păcate;
Celule-i sunt înadins
Cu gratii ferecate,
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum chinuie pe-un frate.

Printre zăbrele, soare sau stele
Pierd raza lor cerească:
Și-astfel ascund un iad profund
Cu nepătrunsă mască
Încât nici Om nici Dumnezeu
Să nu-l mai recunoască.

Fapte cumplite – plante-otrăvite –
Pot crește-n închisoare:
Și numai ce-i mai bun în om
Se scutură și moare:
Spaima nebună luptă-mpreună
Cu muta disperare.

Cel slab își simte nervii zob
Și plânge ca nebunul;
Sau chinuit, batjocorit,
Îi vine gărgăunul!
Mulți se zmintesc, toți se-nrăiesc,
Dar nu vorbește unul.

Celula-n care stăm fiecare
E-o groaznică latrină;
Duhoarea morții prin pragul porții
De scârbe intră plină,
Și-orice, afară de Desfrâu,
E rupt ca-ntr-o mașină.

Sălcia apa cu noroi
Când bem, grumazu-l strânge;
În pâinea-amară găsim var
Și clei vâscos ca sânge!
Iar Somnu-n loc de-a adormi
Se plimbă crunt – și plânge.

Setoși, scrâșnim, flămânzi râvnim
La otrăvita masă;
Ci-n nchisoare răbdarea-i mare:
De foame nu ne pasă;
Doar pietrele ce le cărăm
Pe inimă ne-apasă.

Cu noaptea-n suflet, cu amurg
De-a pururi în odaie
Roți învârtim, frânghii-mpletim
Ce mâinile ne taie;
Dar liniștea cade mai greu
C-a tunului bătaie.

În nici un ceas mai blând vreun glas
Nu spune-o cuvântare;
Prin ușă ochi ce ne pândesc
Sunt fără de-ndurare;
Și sufletul în orice chip
Călcat ne e-n picioare.

Ne înjosim și ruginim
Ca lanțuri azvârlite;
Blestemă unii, alții plâng,
Ies alții din sărite;
Dar legile divine frâng
Și inimi împietrite.

Căci orice inimi omenești
Zdrobite totuș ard,
Și imnuri Proniei cerești
Îi cântă ca un bard,
Și focul mare-l hrănesc pe-altare
Cu prețiosul nard.

Ferice inimi ce se frâng
Și dobândesc iertarea!
Doar prin păcate în plâns spălate
Se-nfăptuie-Înălțarea:
În răni de inimi frânte Crist
Își picură-ndurarea.

Cel cu gât vânăt și umflat,
Cu țeapăn ochi deschis,
Așteaptă Mâna care-a dus
Pe hoț în paradis:
Căci pentr-un suflet pocăit
Nici raiul nu stă-nchis.

Trei săptămâni mai fu lăsat,
C-așa e-n lege ritul;
Să se desprindă și-ncet să-și prindă
În cuget ispășitul:
Și sângele-a-l spăla pe mâna
Care-a ținut cuțitul.

Lacrimi de sânge-au curs din plin
Pe mâna ce-a răpus:
Cum, decât sânge-nlăcrimat
Mai bune leacuri nu-s,
Pata lui Cain deveni
Pecetea lui Isus.

VI.

În temnița Reading, în statul Reading
– Locșor pierdut în lume –
Un condamnat e sfâșiat
De-a flăcărilor spume;
Aprins focar de giulgi de var,
În groapa fără nume.

Lăsați-l.. Până când Cristos
Veni-va-a doua oară,
Nu-l plângeți, nici păreri de rău
Nu ziceți într-o doară;
Ucis-a omul ce iubea
Și-a trebuit să moară.

Cu toți ucidem ce ni-i drag
Și-ntindem morții prada;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada:
Cei lași ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada!

Impression de Voyage

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Safir părea că-i marea; ceru-ardea
Ca un opal aprins în înălțimi;
Sus pânzele sub vântul unanim,
Răsăritean, cu-albastra feregea!
La prova, stând, privirea mi-o chema
Zakintos, cu pâraie și măslini,
Itaca și Licaon de nea plin
Și florile ce-ncânta-Arcadia.
O pânză pe catarg de-a lipăit
Și unda clipocind de lemnărie,
La pupa râsul gingaș, epirot,
Atât se auzea. Apusul tot,
Deodat, pălălăii-n devălmășie:
Helada și Pamântul, în sfârșit!

Unde Dacă Nu într-o Inimă Zdrobita

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Unde dacă nu într-o inimă zdrobită ar putea Domnul Hristos să intre?
O, Hristoase! Chiar pereții închisorii părură să se
clatine deodată; și cerul de deasupra capului meu
precum o cască de oțel fierbinte se făcu;
și deși eram un suflet suferind, durerea mea nu-mi mai spunea nimic.
Știam numai ce gând la pândă îl făcea să-ntindă pasul și
de ce privea, adânc, plictisitoarea limpezime a zilei; omul
ucisese ce iubea; el de-aceea trebuia să moară.
Totuși fiecare om ucide ceea ce iubește
și fiecare știe asta: unii o fac cu o privire grea de ură, alții cu buze pline de cuvinte blânde,
lașul cu un sărut, cel curajos cu sabia.
Unii își ucid iubirea când sunt tineri, alții când sunt bătrâni,
unii o sugrumă cu mâinile Dorinței, alții cu ale Aurului: cei mai buni se-ajută de cuțit, căci morții se răcesc atât de repede.
Iubim prea multă vreme, sau prea puțin, vindem iubirea sau o cumpărăm;
uneori nelegiuirea o-nfăptuim cu multe lacrimi și câteodată fără un suspin,
căci fiecare dintre noi ucide ceea ce iubește și cu toate-acestea nimeni nu-i dat morții.
Și fiecare dintre inimile omenești ce se zdrobesc într-o
curte sau o celulă de-nchisoare
este asemeni unei casete sparte care-și dăruie comoara Domnului
și umple cu parfum de nard din cel mai prețios întinata locuință a leprosului.
O, fericiți cei ale căror inimi se pot zdrobi câștigând astfel pacea iertării!
Cum altfel ar putea să-și urmărească omul planul său și sufletul să-și curățească de păcat?
Unde, dacă nu într-o inimă zdrobită ar putea Domnul Hristos să intre?

Silentium Amoris

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cum văpăiata soarelui cunună
Grăbește palida, învinsa lună
Spre negrul ei abis, mai înainte
De orice cântec de privighetori,
În fața ta, frumoaso, n-am cuvinte;
Tac dulci cântări și mi se-aștern palori.
Și când pe șesul gol, în seara pală,
Pe-aripe aprigi vântul dă năvală
Și frânge trestii mari când le sărută,
Fiind chiar flautele lui de cânt,
Furtuna pasiunilor m-a frânt:
Iubind prea mult, iubirea mea stă mută.
În ochi-mi vezi ca-n slovă tipărită
De ce eu tac, iar lira-i nestrunită.
Ne-om despărți.. Plecând, te vei abate
Spre alte buze dulci, spre alte zări:
Eu voi chema nedate sărutări
Și cântece rămase necântate.