4 ani, am încercat să uit că-s nimicit.
4 ani, eu nu am fost iubit, dar nici nu am iubit.
Când vă spuneam, credeați că am înnebunit.
„Mai am doar două zile de trăit.”
iată că după două zile sunt al dracu’ de slăbit.
Uitați-vă la mine, sunt aproape de sfârșit.
Nu fiți triști, vă mulțumesc că v-ați unit.

Și nu am mai clipit.

M-am săturat de stres, de zile care coincid.
M-am săturat de stări care mă-mping la suicid.
M-am săturat, bagă-mi-aș p***, să trăiesc de azi pe mâine.
M-am săturat de mila ta, ia dracu’ mâna de pe mine.
M-am săturat să fiu împins să scriu c***e astea,
Mă-ntreb cum dracu’ le mai fac și p-astea.
M-am săturat să stau în locu’ ăsta de c***.
M-am săturat să mă arunc în pat la fel de nemâncat cum m-am sculat.
M-am săturat să tot visez că sunt în alte locuri, lângă oameni care-au fost.
M-am săturat să vreau s-ajut și-apoi să văd că n-are nici un rost.
M-am săturat să văd că toate au un cost pe care nu mi-l mai permit.
M-am săturat de-atâtea noduri, cât să mai înghit?!.
Aștept să prind momentu’ să mă-mbăt cu draci și să termin cu mine o dată,
să văd atunci câți veți jeli în drumul către groapă.
Cred că așa e scris, așa e dat, din tată-n fiu, aceeași jertfă în lopată,
să mor la fel ca el, cu inima mâncată.
Te miri? Sau mă înjuri în gând? De ce? Ce dracu’ vrei să faci?
Tu crezi că mă calmez dacă-mi vorbești când sunt țicsit de draci?!
Tu crezi că totul se rezumă la vreo trei cuvinte care să compun’ o poezie?
Tu crezi că aș mai scrie astea dacă n-aș trăi în sărăcie?!
Crezi că-mi mai pasă mie ce părere-ai tu, dacă io nici măcar nu mă respect pe mine?
Tu chiar nu vezi ce putred sunt?! Chiar crezi că io mai cred în vreo minune?
Te-ai săturat să vezi că sunt mereu la fel de abătut?
O să mă vezi în continuare, nici măcar jumă’ de drum n-am străbătut.
Mai am destul să duc,
asta în caz că mai apuc.
N-am cum să fiu mai optimist știind că până și ce am în mână e minciună.
Nu pot zâmbi în fața celor care fug de mine, parcă s-ar feri de ciumă.
N-am cum să merg ‘nainte dacă orizontu’ meu e’ un cerc.
Din ce-am intrat eu nu mai ies, oricât ar fi să ‘ncerc.
Am corp alcătuit din materiale biologice lumești și știi și tu, uzura-l face să se năruiască,
și dacă eu ajung cenușă, nici măcar o amintire n-o să mai renască.
Mi-am educat mereu instinctu’ de cei răi să mă ferească,
și-n timpu’ asta moartea a pândit, cât dracu’ să mă ocolească?!
Uitat pe drumuri, fără nici o urmă părintească,
o să sfârșesc zbătându-mă, urmând ca sufletul să mi se liniștească.
Cred că întreb pentru a nu știu câta oară,
”Ce dracu’ să mai fac să nu mai doară?! ”
Unu’ să-mi dea un sfat, altu’ să-mi dea o sfoară.
Daniel vrea să trăiască, nimicith ar vrea să moară.

Am trăit prea multe nedreptăți ca să mai cred că viața-i dreaptă,
Greșeala nu-i ca fierul care dacă-l încălzești se-ndreaptă.
Am urcat mereu cu greu pe fiecare treaptă,
Și n-am ajuns nici la jumate’, doborât de fiecare faptă.
Am ales să nu mă las cuprins de albul chior al bogăției,
Decât calic și grandoman mai bine putrezit în jegul sărăciei.
Am plecat de jos și am ajuns cu mult mai jos,
Am plecat c-o zgârietură și acum am rană pan’ la os.
Am învățat să merg târâș, în genunchi și-n podul palmelor,
Azi mi s-au sfărâmat tendoanele și am ajuns la nodul coatelor.
De la trei vocale și-o consoană am ajuns să-njur cu rima,
De la prostu’ inocent, azi am ajuns un prost marcat de-o crimă.

Ce-a fost a fost, e timpul să vedem ce este,
Să vedem ce peștișor e azi un pește,
Cine e dedesubt și cine este peste.
Să vedem ce boschetar e azi un împărat,
Să vedem ce fericit,
Daniel e supărat.